Cu ocazia aniversării a 75 de ani de la fondarea NATO, membrii Alianței s-au reunit la Washington, DC pentru un summit istoric. Două dintre subiectele critice de pe agendă sunt abordarea amenințărilor acute din regiunea Mării Negre și adoptarea unei abordări strategice față de Orientul Mijlociu și Africa.
În Conceptul său Strategic din 2022, Organizația Tratatului Atlanticului de Nord (NATO) a declarat regiunea Mării Negre ca fiind de importanță strategică pentru Alianță – un punct culminant al anilor de evoluții regionale rapide, dar în primul rând determinat de invazia pe scară largă a Rusiei în Ucraina. Totuși, această recunoaștere a importanței strategice a regiunii Mării Negre nu a fost oglindită de construcția unei strategii NATO adecvate pentru flancul său sud-estic critic. La summit-ul de la Washington din 9-11 iulie, membrii Alianței vor adopta o strategie comună pentru Sud. O inițiativă similară pentru regiunea Mării Negre a fost însă lăsată în afara agendei. Această lacună flagrantă trebuie rectificată cât mai repede cu putință.
Matricea NATO în regiunea Mării Negre s-a schimbat în diferite moduri de-a lungul deceniilor. Aderarea Turciei în 1952 a avut drept scop să limiteze Uniunea Sovietică în sud și să echilibreze dominația Moscovei asupra regiunii. Pierderea Războiului Rece de către Uniunea Sovietică și prăbușirea Blocului de Est au permis aderarea Bulgariei și României la NATO în 2004 și, de asemenea, deschiderea Alianței Nord-Atlantice din 2008 față de posibila aderare a Georgiei și Ucrainei.
În același timp, politica revanșardă a Moscovei de după Războiul Rece a aruncat părți din regiunea Mării Negre în decenii de război prelungit, de la conflictele alimentate de Rusia la începutul anilor 1990 în Georgia și Moldova până la invaziile Rusiei în Georgia (2008) și Ucraina (2014 și 2022).
Majoritatea acestor conflicte s-au transformat în tulburătoare confruntări de uzură, însă războiul devastator ruso-ucrainean se află deja în al treilea an, fără niciun final la orizont. Rezultatul său, încă incert, va defini viitorul securității întregii regiuni pe termen mediu, precum și al continentului european mai larg și al comunității transatlantice. La 75 de ani de la crearea sa, NATO este martor la cel mai mare conflict de pe continentul european de la cel de-al Doilea Război Mondial încoace. În plus, aliații occidentali se confruntă cu acțiunile de dezinformare ale Rusiei și operațiunile speciale interne, precum și cu creșterea influenței chineze și a activității militare iraniene în regiunea Mării Negre.
Este o necesitate pentru Alianță să dezvolte o strategie colectivă pentru Marea Neagră, care să protejeze valorile comune ale aliaților și să crească securitatea lor și a partenerilor în această regiune critică. Analiza de față pune în lumină provocările cu care se confruntă NATO în regiunea Mării Negre, identifică resursele aflate deja la dispoziție pentru soluționarea acestor provocări și oferă un set de recomandări politice pentru elaborarea unei strategii regionale de securitate, atât de necesare pentru o conlucrare inteligentă a eforturilor Alianței în regiune.
După Războiul din Ucraina
Războiul Rusiei împotriva Ucrainei rămâne cea mai mare amenințare la adresa securității aliaților, forțând membrii NATO să acorde prioritate regiunii Mării Negre. Rezultatul incert al războiului este, pe de altă parte, cel mai semnificativ obstacol în formularea unei strategii regionale de securitate.
Deși NATO ca organizație nu este implicată în sprijinul militar pentru Ucrainei, majoritatea absolută a statelor membre NATO, conduse de Statele Unite, au ajutat militar Ucraina, au impus cel mai extins regim de sancțiuni împotriva Rusiei și s-au angajat să ajute Ucraina să se apere împotriva atacurilor rusești „atât timp cât este nevoie”.
Fostul secretar general al NATO, Jens Stoltenberg, a afirmat că Ucraina se află pe o „cale ireversibilă” către aderare și a sprijinit un fond NATO de 100 de miliarde de dolari pentru ajutorul militar pentru Ucraina. Toți membrii NATO s-au angajat în mod colectiv să acorde Kievului calitatea de membru al Alianței.
Deși sprijinul occidental pentru Ucraina s-a extins progresiv, acesta nu a descurajat agresiunea militară rusă. În prezent, Rusia ocupă aproximativ un sfert din teritoriul ucrainean, se află în mijlocul unei ofensive de vară și continuă să lovească centrele populate și infrastructura civilă a Ucrainei.
Rezultatul războiului va fi decisiv pentru poziția Alianței în regiunea Mării Negre. Dacă Ucraina rămâne independentă și pe calea integrării euro-atlantice și dacă țara menține accesul la Marea Neagră, atunci NATO poate restabili, într-o anumită măsură, libertatea de navigație în acest bazin, Moldova va fi capabilă să-și mențină propria independență și regiunea Mării Negre va continua să contribuie în mod crucial la securitatea alimentară mondială.
Aliații, în mod colectiv sau individual, ar trebui să abordeze aceste amenințări prin setarea unor obiective informate strategic pentru sprijinul Ucrainei. Aceste obiective trebuie să includă asigurarea accesului Ucrainei la Marea Neagră și asigurarea faptului că Rusia nu mai poate folosi Peninsula Crimeea pentru a-și proiecta puterea la nivel regional sau pentru a amenința libertatea de navigație în regiunea Mării Negre. Pentru a obține ambele rezultate și pentru a configura mediul regional de securitate, membrii NATO vor trebui să aloce resurse adecvate, având un calendar stabilit.
Definirea rezultatului strategic vizat al războiului din Ucraina va fi, de asemenea, esențială pentru dezvoltarea unei strategii de îndiguire pentru Rusia. Cererile Moscovei ca NATO să se „retragă” la granițele sale din 1997, amploarea fără precedent a agresiunii ruse în Ucraina și încălcările sistematice ale dreptului internațional de către Rusia fac imposibilă o apropiere între Alianță și Rusia pe termen scurt. Aceasta înseamnă că războiul hibrid al Rusiei împotriva aliaților, inclusiv în regiunea Mării Negre, va rămâne o amenințare în anii următori și va impune ca Alianța să dezvolte și să utilizeze un set flexibil de instrumente pentru apărare și îndiguire.
Instrumentele rusești de război hibrid împotriva statelor membre includ atacuri cibernetice, propagandă și dezinformare, război psihologic, șantaj energetic, presiune economică, interferențe politice, spionaj și sabotaj. În ultimul deceniu, Kremlinul a șters treptat granița dintre războiul cinetic și non-cinetic pe flancul estic. Prin urmare, în 2016, NATO a declarat că atacurile din gama războiului hibrid ar putea duce la declanșarea Articolului 5.
În 2022, a început să dezvolte un set de instrumente pentru a răspunde amenințărilor hibride. La fel ca în în cazul invaziei Rusiei în Ucraina, până acum Alianța nu a reușit să descurajeze aceste amenințări. Mai degrabă, agresiunea hibridă a Rusiei împotriva NATO și a celor mai apropiați parteneri ai săi s-a intensificat – metodele utilizate în regiunea Mării Negre în ultimul an au inclus bruierea sistemelor GPS, obstrucționarea navigației maritime timp de luni de zile și amenințările de a viza navele comerciale din Marea Neagră, țintirea infrastructurii civile critice pentru securitatea alimentară globală și repetarea cazurilor de drone rătăcite care se prăbușesc și explodează pe teritoriul NATO.
Aliații trebuie să se angajeze să abordeze aceste amenințări hibride prin dezvoltarea unei strategii în regiunea Mării Negre care să pună accentul pe niveluri mai ridicate de descurajare împotriva atacurilor neconvenționale și a operațiunilor ofensive aflate sub limita acțiunilor militare.
Angajamentul NATO de a adopta o astfel de strategie regională va pune bazele unei alocări mai bine direcționate și mai eficiente a resurselor necesare pentru a răspunde activităților hibride ale Rusiei. Aceste instrumente cu resurse adecvate vor limita acțiunile Rusia în regiunea Mării Negre și vor contracara inițiativele de război hibrid împotriva statelor membre NATO, evitându-se astfel accidentele și o posibilă escaladare a conflictului, inclusiv forțarea NATO să declanșeze Articolul 5.
Dezvoltarea unui set extins de instrumente pentru a contracara amenințările regionale de război hibrid va ajuta, de asemenea, la măsurarea influenței chineze și iraniene în regiunea Mării Negre. Utilizarea de către Republica Populară Chineză (RPC) a instrumentelor politice, economice și militare pentru a-și spori influența și puterea este din ce în ce mai vizibilă în regiunea Mării Negre, unde RPC a achiziționat și continuă să investească în infrastructura critică fizică și digitală, în terenuri și produse agricole și în tehnologie militară.
Tentativele Chinei de a controla sectoare-cheie tehnologice și industriale, precum și de a crea pârghii economice și dependențe strategice sunt vizibile în întreaga regiune a Mării Negre, inclusiv în statele membre NATO.
Parteneriatul strategic ruso-chinez, aflat în continuă dezvoltare, reprezintă o altă provocare pentru Alianță, cu impact direct asupra regiunii Mării Negre. Având în vedere că RPC a devenit principalul furnizor străin al industriei de apărare a Rusiei, tehnologia chineză ajunge să fie folosită la uciderea de către ruși a soldaților și civililor ucraineni.
Obiectivele și poziția Republicii Islamice Iran în regiunea Mării Negre sunt mult mai reduse decât cele ale Chinei, dar necesită, în mod similar, resurse dedicate semnificative și obiective strategice corespunzătoare pentru a fi contracarate.
Scutul NATO de apărare antirachetă (BMD), dezvoltat pentru a contracara posibilele atacuri din partea Iranului, este costisitor și complex. O mare parte din acest sistem se află în jurul Mării Negre, cu componente cheie în Turcia și România, altele fiind în Polonia și Marea Mediterană. Dar Iranul are o influență asimetrică în regiunea Mării Negre.
Dronele kamikaze de fabricație iraniană folosite de forțele ruse fac ravagii în Ucraina, inclusiv în centrele sale civile. Teheranul a trimis instructori militari ai Corpului Gărzilor Revoluționare Islamice (IRGC) în Crimeea.
Fragmente de drone de fabricație iraniană au fost găsite în România, într-una dintre cele cinci explozii de drone kamikaze de pe teritoriul NATO. În plus, parteneriatul strategic al Iranului cu Rusia, care a luat forma asistenței în dragarea Canalului Volga-Don pentru un acces militar sporit la Marea Neagră și operarea unei flote fantomă ruso-iraniene între Marea Mediterană și Marea Neagră se adaugă amenințărilor complexe la adresa securității pe care Iranul le reprezintă din ce în ce mai mult pentru Alianță în regiunea Mării Negre.
Aliații trebuie să integreze în strategia lor pentru Marea Neagră un set de instrumente pentru contracararea capabilităților militare de distanță ale Iranului și Rusiei în regiune. Componentele majore ale descurajării convenționale sunt deja în vigoare sau în planificare.
Scutul BMD al NATO este un atu semnificativ ce descurajează orice atac militar direct din partea Iranului. Mai mult, sprijinul NATO pentru coaliție prin care se promite creșterea producției de până la 1.000 de rachete sol-aer pentru sistemul Patriot este un pas important spre afirmarea descurajării convenționale împotriva amenințărilor simetrice și asimetrice rusești și iraniene. Astfel de inițiative vor fi de folos și regiunii Mării Negre.
De asemenea, ar trebui luată în considerare dezvoltarea unor instrumente suplimentare, cum ar fi finanțarea colectivă sau desfășurarea mai multor sisteme de apărare antirachetă în regiunile vulnerabile de frontieră ale NATO.
Instrumentele defensive complexe, cum ar fi investițiile în „zidul dronelor” ale țărilor NATO care se învecinează cu Rusia, ar trebui analizate pentru zonele vulnerabile la atacurile hibride din regiunea Mării Negre.
Aliații ar trebui să se gândească și la mai multe dislocări colective de capabilități militare care să contribuie la descurajare și la libera navigație și să creeze o capacitate NATO Fără-Acces / Zonă Interzisă în regiunea Mării Negre.
Politica și resursele aliate la Marea Neagră
Prezența aliată a NATO în regiunea Mării Negre a devenit mai robustă și mai complexă în ultimii ani, astfel încât multe dintre componentele unei strategii regionale de securitate a NATO sunt deja în vigoare. Această strategie viitoare va trebui să conecteze în mod coerent aceste capacități dislocate și să le coreleze de obiective clar formulate.
Aliații Mării Negre și-au consolidat în mod semnificativ apărarea și au sprijinit activ Ucraina începând cu anul 2022. Pentru îmbunătățirea capacităților interne, România s-a angajat să aloce 2,5% din PIB pentru cheltuieli militare și face achiziții ample, inclusiv avioane de luptă F-15 și F-35, sisteme de apărare antirachetă Patriot, sistemul de rachete cu lansare multiplă (MLRS), tancuri de luptă, vehicule de luptă pentru infanterie, corvete, submarine, sisteme de rachete de apărare de coastă și drone de luptă.
România își extinde, de asemenea, baza aeriană Mihail Kogălniceanu pentru a deveni cea mai mare din Europa, cu o investiție de 2,7 miliarde de dolari. Bulgaria s-a angajat să cheltuiască 2% din PIB și a inițiat, de asemenea, un plan de modernizare cu achiziții de avioane de luptă, vehicule de infanterie și nave de patrulare, precum și investiții în infrastructura critică. Turcia și-a mărit bugetul de apărare cu 140%, a achiziționat avioane de luptă F-16 și investește masiv pentru a face autonomă industria sa de apărare.
Împreună, Bulgaria, România și Turcia au lansat o operațiune regională NATO de deminare în Marea Neagră. Bulgaria și, în special, România au jucat un rol esențial în sprijinirea exporturilor de cereale ucrainene și în asigurarea securității alimentare mondiale, inclusiv prin facilitarea coridorului maritim al cerealelor, prin care navele comerciale exportă produse agricole din Ucraina, navigând de-a lungul apelor teritoriale românești și bulgare. Toate cele trei state membre au ajutat Ucraina militar, politic, diplomatic și economic. Bulgaria și România au impus, de asemenea, și alte sancțiuni împotriva Rusiei.
NATO nu va fi de acord cu aderarea Ucrainei în 2024, dar rămâne fermă să permită integrarea atât a Ucrainei, cât și a Georgiei în Alianță. O strategie de securitate a regiunii Mării Negre sub umbrela NATO ar trebui să conțină programe cu obiective pentru a-și îndeplini angajamentul față de aderarea Ucrainei și Georgiei.
Pachetul Extins de Asistență al NATO pentru Ucraina și Pachetul Substanțial NATO-Georgia ar trebui impulsionate și completate cu programe suplimentare de instruire militară. De asemenea, ar trebui elaborat un pachet special pentru Moldova, pe baza asistenței pe care Alianța a oferit-o țării începând cu 2022.
Angajamentul de a urmări valorile comune și de a crea un mediu sigur în regiunea Mării Negre, precum și integrarea capabilităților colective ale aliaților și ale celor mai apropiați parteneri ai acestora pentru atingerea acestor obiective vor fi primii pași spre dezvoltarea unei strategii de securitate atât de necesare pentru regiune.
Departamentul de Stat al SUA a realizat propria strategie de securitate la Marea Neagră în 2023. Documentul enumeră obiectivele strategice ale Statelor Unite în regiune – asigurarea securității, prosperității, democrației și libertății de navigație. Aceste obiective sunt comune aliaților NATO, individual și colectiv. Așadar, ele trebuie adoptate ca obiective generale și într-o strategie NATO privind regiunea Mării Negre.
Politicile Alianței și capacitățile militare din regiunea Mării Negre trebuie concepute pentru a fi utile atât membrilor NATO de la Marea Neagră – Bulgaria, România și Turcia – cât și pentru a oferi sprijin partenerilor regionali Ucraina, Georgia și Moldova.
De exemplu, ca reacție la agresiunea Rusiei împotriva Ucrainei în 2018, NATO a sporit capacitățile de conștientizare a scutului BMD în Marea Neagră și a intensificat sprijinul pentru instruirea militară pentru Georgia și Ucraina.
Mai mult, în 2022, aliații au înființat grupuri tactice de luptă multinaționale pentru Bulgaria (condusă de Italia) și România (condusă de Franța), au sporit poliția aeriană în regiunea Mării Negre și au promis noi planuri de apărare, ce includ o creștere a trupelor NATO de înaltă pregătire de la 40.000 la 300.000.
Statele Unite și-au extins prezența militară în România la scala unei brigăzi și au oferit Bulgariei și României finanțare militară. Franța conduce grupul de luptă NATO din România și a contribuit cu un sistem de apărare antirachetă MAMBA în 2022. În plus, Franța sprijină activ Moldova printr-un pact de apărare și conduce o coaliție în sprijinul trimiterii instructorilor militari NATO în Ucraina.
În linie cu aceste eforturi din regiunea Mării Negre, aliații ar trebui să se angajeze să consolideze în continuare obiectivele fundamentale ale NATO de descurajare și apărare prin creșterea nivelului trupelor și capabilităților dislocate de-a lungul flancului estic.
La Summitul de la Madrid din 2020, membrii s-au angajat să sporească grupurile de luptă ale NATO „acolo unde și când este necesar„. Amenințările hibride complexe din regiune, originate în Rusia, Iran și China trebuie să justifice extinderea prezenței NATO în România și, eventual, Bulgaria, cu contribuții suplimentare din partea aliaților.
Având în vedere durata războiului și efectele pe care conflictul le-a avut asupra Mării Negre, prezența NATO trebuie transformată din rotațională în persistentă. O astfel de schimbare ar semnala în mod limpede angajamentul Alianței față de securitatea Mării Negre.
În ultimul rând, dat fiind numărul de amenințări și provocări maritime cu care se confruntă aliații în regiunea Mării Negre și luând în considerare obiectivul strategic de asigurare a libertății de navigație, o prezență maritimă a NATO în Marea Neagră ar trebui să fie o prioritate, cu componente atât rotative, cât și persistente.
NATO și-a consolidat capacitățile navale în Marea Baltică și Marea Mediterană în anii anteriori. Cu excepția forțelor navale în mare parte reduse ale membrilor România, Bulgaria și Turcia, Alianța rămâne în mare parte absentă în Marea Neagră, în ciuda faptului că acesta este aria de pe flancurile NATO unde securitatea maritimă este cel mai amenințată. Navele aliate ar trebui să-și restabilească dislocările temporare în porturile NATO de la Marea Neagră la fel ca înainte de anul 2022, în conformitate cu Convenția de la Montreux.
Acest lucru va necesita împingerea Turciei să adopte o interpretare mai puțin restrictivă a limitărilor din timpul războiului cuprinse în documentul de la Montreux. Un centru aliat de coordonare maritimă la Varna, Bulgaria, ar trebui, de asemenea, perceput ca un angajament durabil față de securitatea Mării Negre și libera navigație. În plus, o componentă suplimentară a apărării avansate a NATO în România ar trebui să fie dezvoltarea unei formațiuni multinaționale militare centrate pe Delta Dunării.
Concluzie
La doi ani și jumătate de război, este timpul ca Alianța să formuleze o strategie pentru Marea Neagră care să evidențieze principalele provocări pentru statele membre și să aloce resursele colective și naționale pentru creșterea securității regionale.
O astfel de strategie trebuie să urmărească trei obiective principale: îmbunătățirea mediului de securitate al membrilor NATO de la Marea Neagră, limitarea agresiunii ruse împotriva aliaților și respectarea promisiunii din 2008 de a acorda Ucrainei și Georgiei statutul de membru.
Strategia de securitate a NATO la Marea Neagră ar trebui să se bazeze pe infrastructura existentă de capabilități pe care statele membre au implementat-o de-a lungul anilor, să le dezvolte în sisteme coerente de apărare și descurajare și să le amplifice în acord cu angajamentele colective definite. Acum este momentul ca Alianța să acționeze.
Notă – Articolul Iuliei Joja face parte din seria specială a Middle East Institute (MEI) „Susținerea flancurilor vulnerabile ale NATO„, care are drept scop conturarea unor dezbateri de substanță înaintea Summit-ului NATO de la Washington și ulterior. Acest policy este tradus cu acordul editorului MEI și al autoarei.
