Marine Le Pen, lidera partidului de extremă dreapta Rassemblement National din Franța, a fost condamnată pe 31 martie pentru deturnarea de fonduri europene. Ancheta demarată acum zece ani a relevat că, între 2004 și 2016, Le Pen și alți membri ai partidului au angajat asistenți parlamentari plătiți din fonduri ale Parlamentului European, care în realitate lucrau pentru partid în Franța, nu pentru activități parlamentare la Bruxelles.
Sancțiunile prevăzute împotriva ei includ 4 ani de închisoare, dintre care doi cu suspendare, o amendă de 100.000 de euro și interdicția de a candida pentru funcții publice timp de cinci ani, efectivă imediat, ceea ce o împiedică să participe la alegerile prezidențiale din 2027. Sentința însă nu e finală – Curtea de Apel a anunțat că se va pronunța anul viitor pe caz (deci înainte de următoarele alegeri prezidențiale din Franța).
Majoritatea comentatorilor au sesizat ironia condamnării: una dintre vârfurile de lance ale euroscepticismului, care a denunțat ani de zile o așa-zisă corupție a instituțiilor europene, este condamnată tocmai pentru deturnarea de fonduri europene. Mai mult, Le Pen a susținut public legea 2017-1339, care prevede că un ales condamnat pentru infracțiuni legate de integritate (corupție, fraudă, deturnare de fonduri etc.) este automat declarat ineligibil, cu excepția cazului în care judecătorul decide motivat contrariul. Astăzi, însă, când pedeapsa i se aplică ei, Le Pen o consideră un atac la democrație.
Ar trebui însă să ne bucure sau nu acest verdict? Care sunt posibilele sale consecințe asupra politicii franceze și, mai larg, asupra Uniunii Europene și a atmosferei politice de pe continent?
Justiție sau satisfacție? Și cu ce preț?
În mod similar cazului interzicerii de a candida la alegerile prezidențiale ale Dianei Șoșoacă, condamnarea Marinei Le Pen ridică întrebări incomode: ne bucurăm pentru aplicarea legii sau pentru că vedem marginalizate idei cu care nu rezonăm? Mă refer aici în principal la partea deciziei care prevede interdicția de a candida pentru funcții publice timp de cinci ani.
Întrebarea nu e una pur teoretică: politicieni francezi din extrema dreaptă, dar și din stânga franceză încearcă deja să transforme această pedeapsă într-o poveste despre justiția aservită politic. Însă și politicienii din mainstream-ul politic au avut poziții nuanțate pe subiect. Deși majoritatea au susținut decizia instanței, argumentând că aceasta este o demonstrație clară a aplicării legii, au existat și voci – mai ales în partea dreaptă a eșichierului politic – care au exprimat îngrijorare față de eventualele abuzuri de putere și de riscurile ca verdictul să fie folosit pentru a submina opoziția politică.
În timp ce unii argumentează că aplicarea imparțială a legii, chiar și în cazul unor figuri controversate, este semnul unei democrații funcționale (vezi articolul “Je ne suis pas Marine”), alții – printre care mă număr și eu – consideră că una dintre primele condamnări ale unui politician cu profil înalt (Marine Le Pen a fost principala contracandidată a lui Emmanuel Macron la ultimele două tururi de alegeri prezidențiale din Franța) trebuia tratată cu mai multă prudență. De ce spun asta? Tocmai pentru că e esențial ca cetățenii să își păstreze încrederea în justiție ca fiind imparțială – o condiție esențială pentru buna funcționare a oricărei democrații liberale.
Lecțiile pentru Uniunea Europeană: Necesitatea unei reforme instituționale
Cazul Marine Le Pen aduce din nou în prim-plan vulnerabilitățile sistemului european în fața fraudei și corupției, mai ales când e vorba de utilizarea fondurilor publice de către aleși. Așa cum am subliniat anul trecut în timpul campaniei electorale în care am fost candidată din partea USR, pentru a preveni repetarea unor astfel de scandaluri politice care subminează încrederea în proiectul european, este necesară o reformă care să promoveze o mai mare transparență la nivel european.
Aceasta trebuie să includă consolidarea și acordarea de mai multe resurse (financiare și umane) pentru OLAF și Parchetul European (EPPO). Este necesară, totodată – așa cum a subliniat și Roberta Metsola în urma recentului scandal Huawei – introducerea unor reguli mai clare privind conduita eurodeputaților și aplicarea unor sancțiuni mai ferme în caz de abuz. Totodată, pentru a evita percepția unei justiții politizate, Uniunea trebuie să investească în independența sistemului judiciar și în mecanisme care să asigure că statul de drept este respectat cu rigoare. Introducerea rapoartelor despre statul de drept pe parcursul ultimului mandat al Parlamentului European a fost un pas important, dar acum e necesar ca acestea să capete „dinți” – prin prevederea de sancțiuni concrete pentru statele care nu respectă recomandările din aceste rapoarte.
Concluzie
Cazul Marine Le Pen evidențiază încă o dată imperfecțiunile democrației: justiția a acționat lent, verdictul vine după ce mulți alți politicieni nu au fost sancționați dur (asta și pentru că schimbările legislative au durat mult), percepția publică în Franța nu este încă una care să arate o încredere a cetățenilor că justiția se aplică în mod egal tuturor (doar 54% dintre francezi cred că justiția s-a aplicat liderei politice la fel ca oricărui alt francez). Însă, așa lentă și frustrantă cum este, democrația rămâne mult superioară variantelor alternative. Legile au fost îmbunătățite, a existat o formă de responsabilitate. Se poate mai bine? Cu siguranță.
Lecția din acest caz de corupție este că aplicarea legii, chiar și în cazuri controversate precum cel al lui Le Pen, trebuie să se facă cu echilibru, imparțialitate și mai ales transparență. Numai astfel putem evita riscul de a transforma sancționarea unei fraude reale într-un instrument de victimizare politică – și, mai grav, într-un nou combustibil pentru discursurile antidemocratice. Sau, cum ne-am obișnuit să auzim de la politicienii români, într-o „problemă de comunicare”.
