Avalanşa de fake news, mesaje pro-ruse și anti-europene prăvălită recent în social-media, avalanșă pe care o observă și semnalează onest orice om cu adevărat liber (neînregimentat), inteligent și conștient de pericolul imens al acesteia în registrul manipulării, obligă moralmente la acțiune responsabilă atât în registrul analizelor limpezi și al comunicării publice clare, cât și la acțiuni riguros legale și prompt instituționale.
Imperativul moral, asumat personal și instituțional, va acționa natural în contextul actual pentru apărarea:
– spațiului democratic de atacurile dușmanilor „societății deschise”,
– libertății de exprimare dublate de responsabilitate(!),
– demnității persoanei și a dreptului acesteia la informare corectă,
– valorilor democratice pe care s-a fondat Europa și Uniunea Europeană din care facem organic parte,
– adevărului care trebuie constant și cu discernământ separat de minciună și propagandă.
Propaganda „societății închise” este cel mai periculos adversar al democrației pe care o subminează programatic și fără niciun scrupul moral. Propaganda este cel mai adesea expresia ticăloșiei unui grup care livrează publicului amestecul letal compus din mici fragmente de adevăr, doze mari de minciună, conspiraționism și calomnie, cu scopul deturnării masei spre varii interese ale grupului (în contextul recent al războiului Rusiei contra Europei, interesele grupului de propagandiști sunt declarat pro-ruse).
Propagandiștii, travestiți în orice ar putea deruta atenția morală și spori ceața mentală a oamenilor confruntați cu reale nemulțumiri, sunt preponderent personaje publice nu pentru toți ușor de descifrat.
Folosind cuvinte mari și zornăitoare, ei vor vorbi răstit despre dreptate și drepturi încălcate, despre adevăr, deși trecutul și prezentul nu-i asociază nicio clipă cu acesta, despre poporul oropsit, despre „interes național”, deși acesta, rămânând desigur și astfel, a devenit, în paradigma europeană, comunitar. Nu autarhic, nu individualist, nu naționalist (toate, forme de opacitate și egoism).
Creștinismul însuși este personalist și simultan universalist, caracter negat furios de ortodoxiștii care pot accepta, crede și mărturisi voios că „Hristos s-a născut pentru ca poporul român să devină un far pentru umanitate.”
Ei, propagandiștii învechiți în relele delațiunii confirmate de CNSAS și ale (post)comunismului, adversarii oricărui imperativ moral, manevrează azi cu totul alte imperative, cele ale ficțiunii manipulatoare:
„Să ne luăm țara înapoi” (din ghearele unei Europe care ne spoliază, oferindu-ne uriașe fonduri pentru redresare economică și modernizare infrastructurală, inclusiv pentru restaurarea mănăstirilor istorice cu care ne mândrim ortodoxist, vituperând Occidentul satanist),
„Să ne trezim”, (la auzul unei „mari chemări”),
„Să nu mai stăm în genunchi” (în fața Europei în care locuiesc și muncesc benevol milioane de români, ci, pravoslavnic, doar în fața adversarului acesteia de la Răsărit), etc.
Suveranitatea patriotardă, cu rădăcini în discursul lui Nicolae Ceaușescu de la Congresul al IX-lea al PCR, nu suveranitatea reală, consemnată și garantată în Constituția actuală a României, este, inclusiv prin vidul ei de realitate, doar o formă de țipătoare obscenitate publică, nu un deziderat pentru care trebuie luptat.
E ciudat să lupți pentru obținerea a ceva ce ai deja și nu-ți este amenințat.
Aflarea sistematică în treabă, ca și angajarea în slujba răului dovedit în fața întregii lumi, este simptomul unei severe decăderi morale cu consecințe mentale și sociale.
Totul, în contextul unei vulnerabilități educaționale de masă fără precedent după 1990.
Nimeni nu a auzit ridicându-se din mijlocul talazurilor provocate de furtunoasa propagandă anti-europeană strigăte favorabile unei Românii mai bine educate, cu adevărat educate.
„Jos” a fost cuvântul recurent în discursurile din agora protestelor punctate de violență, ură și misticism idolatru.
Claritatea morală, onestitatea intelectuală și coerența logică nu sunt, însă, nici punctele forte ale propagandei, nici prioritățile ei. Ea mizează exclusiv pe ignoranța destinatarilor și își propune să instige, să haotizeze, să deturneze, nu să ofere soluții și să dialogheze.
Luciditatea va pleda totuși mereu pentru o țară mai bine educată, ai cărei cetățeni majoritari să nu mai confunde impostura cu excelența, fantezia conspiraționistă cu realitatea, creștinismul cu creștinătatea politizată, credința cu credulitatea, icoanele cu pancartele, rugăciunea cu imprecația sau refuzarea unui „cal troian” cu o „lovitură de stat”.
O utopie? Poate, dar abia acesta e un deziderat pentru care merită luptat.
