„Execuția democrației franceze” (Jordan Bardella) de către judecătorii care au condamnat-o pe lidera RN este și o „declarație de război din partea Bruxelles-ului, care face parte dintr-un film prost văzut și în România” (Matteo Salvini). Viktor Marine Orban reușește, din trei cuvinte (Je suis Marine!), să atace decizia și să batjocorească memoria unor oameni uciși de un extremism care stă probabil și la capătul drumului pe care aceste personaje politice doresc să împingă partea din lume pe care o influențează.
Dar, vorba lui Musk, peste tot în lume stânga radicală, când nu reușește să câștige prin vot democratic, abuzează sistemul legal pentru a-și arunca oponenții în închisoare, cum s-a întâmplat în SUA cu Trump, care, à propos, cu obișnuitul său vocabular sofisticat, articulat pe analizele nuanțate care îi caracterizează intervențiile, a declarat că evenimentul e „treabă mare, treabă foarte mare”.
Simion însuși acuză o vânătoare de vrăjitoare împotriva liderilor valului conservator și suveranist, el probabil incluzându-se în categoria de „vrăjitoare” datorită vrăjelii de care cu siguranță nu duce lipsă. Culmea ironiei este că în 2013 Marine Le Pen cerea ineligibilitatea pe viață în funcții publice pentru cei condamnați în legătură cu fapte petrecute în timpul mandatului. Așteptăm cu interes reacțiile, deja foarte întârziate, ale liderilor „dreptei” și la arestarea lui Ekrem Imamoglu.
Ne trezim dintr-o dată că cei care vor să răstoarne ordinea constituțională, să folosească violența în scop politic, să limiteze libertatea presei, sunt dintr-o dată apărătorii democrației și ai libertății de exprimare, liberali autentici care invocă principii pe care le vor încălca cu siguranță odată ajunși la putere, așa cum vedem în cazul războiului lui Trump cu presa și lumea academică.
Independența justiției este probabil cel mai important element al oricărui sistem democratic. Dacă punem asta la îndoială, înseamnă că întreg sistemul este nefuncțional, prin urmare nu poate garanta libertăți precum cea de a candida, de a alege și a fi ales, de a te exprima etc., care pot exista doar în condițiile unei justiții care le protejează.
În cazurile enumerate mai sus, deciziile respectă cadrul legal și competențele instituțiilor care le-au emis. Dovezile care le susțin sunt copleșitoare, iar a le nega pur și simplu, cum fac Trump și fanii lui în cazul oricărei realități care nu se integrează în logica lor discursivă, nu le face să dispară. Manifestarea nu este o procedură juridică.
O secțiune importantă din publicul din România asociază evenimentul din Franța cu decizia Curții Constituționale în cazurile Șoșoacă și Georgescu. Argumentul popular, pe care l-am auzit deja de câteva ori în ultimele zile, e că ar trebui ca justiția să nu interfereze cu procesul electoral, decizia urmând a fi luată de electorat, singurul în măsură să își decidă viitorul.
Cetățenii își pot exercita opțiunea electorală doar în cadrul stabilit de lege. Ei nu pot alege o persoană care nu este în măsură să candideze, așa cum o clauză ilegală dintr-un contract, chiar acceptată de ambele părți, este nulă. Dreptul de a face alegeri proaste există doar dacă acele alegeri sunt legale. Ca să dau un exemplu religios, atunci când poporul, sub influența prelaților, l-a ales pe Barabas pentru a fi eliberat, ei au acționat în limitele legale impuse de guvernatorul roman Pontius Pilat, care le-a dat de ales între Iisus și Barabas, conform unei amnistii imperiale. Noi alegem între Nicușor Dan, Antonescu, Simion, Ponta și alții, și nu îl putem alege din nou pe Barabas, din simplul motiv că legea nu permite ca el să candideze la președinția României, mai ales pentru că e mort de aproape două milenii.
Justiția nu este perfectă, cum niciun sistem inventat de oameni nu e, dar subminând fără dovezi încrederea în funcționarea sa este un atac la adresa ideii de democrație. Bardella sau Salvini ar trebui să poarte responsabilitatea legală a declarațiilor pe care le fac, și nu vorbim aici despre aberantul concept de „politically correct”, ci despre autoconservarea sistemului democratic.
Nassim Taleb propunea în Skin in the Game, pe lângă multe alte teorii inteligente, regula minorității dominante: o minoritate extremistă și intolerantă poate exercita o influență disproporționată asupra unei societăți tolerante, chiar și atunci când majoritatea nu este de acord. Asimetria se naște din faptul că majoritatea tolerează lucruri cu care nu este neapărat în dezacord puternic pentru a evita conflicte deschise, în timp ce un grup care refuză orice compromis poate ajunge să impună norme de conviețuire socială. Un exemplu sunt alimentele halal. Este mai ușor pentru industria alimentară să adopte standardul musulman în totalitate decât să producă și să comercializeze variații.
La fel, extremiștii, chiar dacă nu reprezintă o majoritate, pot împinge deciziile politice în zone din ce în ce mai extreme. Social media, în epoca woke, a instaurat reglementări absurde legate de conținutul permis în urma presiunii unor grupuri mici, dar extrem de vocale. A nu sancționa poziții extreme, chiar când acestea subminează sistemul democratic în sine, este o greșeală pe care germanii sau italienii (și apoi lumea întreagă) au regretat-o la începutul secolului XX. Acum nu mai mult de un deceniu și ceva, autoritățile încă închideau ochii și urechile incitărilor deschise la violență extremă din unele moschei europene, permițând unor lideri spirituali fanatici să predice unor tineri vulnerabili. Consecințele sunt cunoscute, și una dintre ele e ridiculizată de Marine Orban.
Je ne suis pas Marine, domnule Orban! Nici tu! Ea a comis fraudă, își va executa pedeapsa și nu va mai candida. Dacă vrei neapărat să fii, lasă justiția să își facă treaba și, poate, ajungi să îi ții companie.
