Fostul disident sovietic Alexander Skobov, condamnat în aprilie 2024 la 16 ani de închisoare pentru „terorism” din cauza denunțării sale ferme a războiului și a regimului lui Putin, continuă să lucreze din celula sa de închisoare. În acest articol, el își împărtășește reflecțiile despre inconștientul elitelor conducătoare ale Rusiei. Potrivit autorului, acești oameni se simt profund umiliți atunci când li se refuză dreptul de a-și viola, prăda, ucide și dezmembra vecinii pentru a-i pedepsi pentru nesupunerea lor, deoarece sunt convinși că au dreptul să ceară supunere de la alții. Va tolera lumea acest lucru?
Ediția din 22 mai a publicației Nezavisimaia Gazeta a publicat un editorial cu titlul „Două scenarii istorice pentru Rusia contemporană: Cum s-a diferențiat transformarea regimului stalinist de prăbușirea URSS?”
Acest editorial începe prin a constata un fapt de netăgăduit: fiecare perioadă istorică din Rusia s-a încheiat cu o stare de stupoare și paralizie a guvernului central, urmată de dezintegrarea țării. Acest lucru are loc pe fondul înfrângerilor militare sau al absenței oricărei victorii militare clare.
Chiar și „non-victoria” din Războiul Rece – care nu a fost niciodată declarată oficial – a fost suficientă pentru a declanșa prăbușirea și a transforma Rusia într-un protectorat, ușor de exploatat.
Așa-numitul „management extern” al Rusiei din anii ’90 și prădarea acesteia de către capitalul occidental constituie un mit adânc înrădăcinat în conștiința colectivă. Echipa lui Boris Elțin a invitat, într-adevăr, consilieri occidentali, dar aceștia din urmă au fost îngroziți de modul în care le-au fost implementate recomandările.
Cât despre prădarea Rusiei, aceasta a fost realizată de proprii săi oameni: chiar inima și sufletul bratvei (lumii interlope) anilor ’90 și de indivizi din fostele servicii speciale sovietice.
Fără a aprofunda motivele popularității acestui mit, este suficient să spunem că el se potrivește unei viziuni asupra lumii în care ești fie prădător, fie pradă. Fie dictezi, fie ți se dictează. Nu există cale de mijloc.
Este clar că aceasta este viziunea asupra lumii a autorului articolului. Lumea exterioară – și aici se face referire în primul rând la „lumea occidentală” – este privită de el ca fiind inerent ostilă Rusiei, căutând să o subjuge și să o prade. Teritoriile non-rusești care s-au desprins de Rusia sunt, de asemenea, considerate inerent ostile. Autorul editorialului susține că, de nenumărate ori, aceste teritorii au „declanșat” războaie împotriva părții centrale a țării, care a rămas intactă. Probabil în aceeași logică în care se spune că Finlanda a „declanșat” războiul împotriva URSS în 1939 – refuzând să se supună și să cedeze o parte din teritoriul său.
Problema aici nu este nici măcar îndrăzneala excepțională care îți permite să minți cu nerușinare, să numești albul negru, să ataci în numele autoapărării. Când privești cealaltă parte ca pe un inamic cu care războiul este inevitabil din cauza unui conflict ireconciliabil de interese vitale, nu contează cine lovește primul: oricum ne-ar fi atacat. Ne-au forțat să o facem.
Totuși, toate aceste teritorii – de la Polonia și Finlanda până la fostele republici sovietice – în ciuda ostilității lor, continuă să fie privite ca părți ale uneia și aceleiași țări: Rusia.
Despre Rusia se spune că ar fi „pierdut Polonia și Finlanda”, iar apoi controlul asupra celor paisprezece „republici sovietice”. Nu există nicio urmă de sentimente tandre cu privire la o „uniune voluntară și egalitară a popoarelor libere”. Statul rus este privit exclusiv ca un stat imperial, deținând teritorii „prin dreptul sabiei”.
Aceste teritorii și populațiile lor sunt lipsite de personalitate juridică. Când, din orice motiv, o dobândesc, devin ostile și periculoase pentru Rusia. Singura modalitate de a neutraliza această ostilitate și acest pericol este subjugarea lor din nou. Orice nu este supus Rusiei îi este ostil. Aceasta este viziunea asupra lumii propusă.
Vorbind despre amenințarea unei noi prăbușiri a imperiului, autorul editorialului recunoaște deschis că elita conducătoare se află în aceeași stare de stupoare ca în ajunul Revoluției din februarie 1917 și al perestroikăi.
El face apel la salvarea imperiului printr-o „modernizare eficientă”, modelată după transformarea rapidă a regimului stalinist, care a fost, de asemenea, cufundat într-o stare de stupoare după moartea dictatorului.
Să examinăm mai în detaliu calea acestei transformări. Moștenitorii lui Stalin au eliminat, într-adevăr, destul de repede cele mai monstruoase manifestări ale tiraniei. În primul rând, prin izbucniri periodice de represiune în masă, care au vizat indivizi și grupuri întregi ce nu erau oponenți ai regimului și nu reprezentau absolut nicio amenințare pentru acesta. Dar sistemul de subjugare politică și ideologică totală a societății față de atotputernica nomenclatură a Partidului – care este, de fapt, totalitarismul însuși – a rămas neschimbat până la Gorbaciov. Represiunea împotriva opozanților veritabili ai regimului a continuat, de asemenea. Doar că victimele nu se mai numărau cu milioanele, ci cu miile.
Merită remarcat faptul că, în trecerea în revistă a proceselor istorice din ultimul secol și jumătate, autorul editorialului nu scoate un cuvânt despre dezvoltarea democrației. În „viziunea sa asupra lumii”, există lupta pentru resurse, cucerirea și pierderea teritoriilor, schimbarea și repetarea configurațiilor geopolitice, precum și stupoarea elitelor conducătoare și ieșirea lor din aceasta. Există chiar și progres socioeconomic. Dar nu există nicio luptă între tendințele autoritare și cele democratice. Aparent, pentru autor, aceasta nu face parte din procesul istoric. Este ceva profund secundar, fără niciun interes nici pentru istorie, nici pentru umanitate. Geopolitica este cu totul altceva.
Acestea fiind spuse, autorul articolului nu este nicidecum indiferent față de sistemele politice. Idealul său este, foarte clar, „totalitarismul de piață” în stil chinezesc.
Conservatorii noștri de stat privesc de mult timp China continentală cu admirație. Ceea ce le stârnește admirația mai presus de toate este modul în care „Imperiul Tiananmen” a împiedicat transformarea regimului totalitar maoist, aflat în stare de șoc, într-unul democratic. Pentru că democratizarea înseamnă prăbușire.
Astfel, „modernizarea eficientă” cerută de autorul editorialului exclude categoric orice democratizare politică. Nu acesta este scopul pe care este menită să-l atingă. Atunci, care este? Să asigure o victorie militară decisivă în războiul purtat în prezent împotriva Occidentului. În acest război, chiar și o „remiză controversată” ar echivala cu o nouă prăbușire. Aceasta este ideea centrală pentru care a fost scris articolul.
Colaboratorul publicației Nezavisimaia Gazeta nu dorește în mod clar să repete „greșelile” modernizatorilor post-staliniști, care s-au angajat în jocuri complexe numite „coexistență pașnică” și „destindere internațională”. În aceste jocuri – care implicau o limitare parțială a formelor violente de rivalitate, concesii reciproce și compromisuri – ei au pierdut în cele din urmă. Când imperiul sovietic și-a epuizat posibilitățile de a-și extinde sfera de control în întreaga lume – adică de a obține victorii vizibile –, a început procesul dezintegrării sale.
Prin urmare, avem de-a face cu o entitate geopolitică a cărei elită conducătoare cade periodic într-o stare de stupoare, ceea ce activează imediat forțele centrifuge puternice existente în interiorul ei. Fără eforturi specifice din partea guvernului central – care, în grade diferite, implică utilizarea violenței directe sau amenințarea cu utilizarea acesteia –, această „entitate” nu se poate menține unită. Ea încearcă să compenseze această deficiență internă prin victorii militare împotriva lumii exterioare, pe care o consideră a priori ca fiind ostilă. Doar astfel de victorii pot justifica, oricât de imperfect, în ochii populației numeroasele costuri ale acestui sistem monstruos și pot reuși totuși să-l cimenteze cât de cât. Cu alte cuvinte, războiul și expansiunea reprezintă modul său de existență.
Și acum, permiteți-mi să pun o întrebare: cum ar trebui lumea înconjurătoare să privească o astfel de structură? Are nevoie de un asemenea „pasager”? Prin prisma caracteristicilor sale unice, acest construct imperial reproduce, cu fiecare nou ciclu istoric, trei elemente inseparabil legate: autoritarismul extrem, un tradiționalism arhaic anti-occidental – în realitate, anti-modernizare – și expansionismul mesianic. S-au scris deja multe – atât înainte, cât și după 2022 – despre cauzele obiective, „geopolitice”, ale acestui fenomen. Dar obiectivul, istoricul, se manifestă prin subiectiv, prin uman.
Acești oameni se simt profund umiliți atunci când li se refuză dreptul de a-și viola, prăda, ucide și dezmembra vecinii pentru a-i pedepsi pentru nesupunerea lor. Sunt convinși că au dreptul să ceară supunere de la alții. Vor să-și pună cizma pe tot ce mișcă.
Acest „inconștient” al clasei conducătoare, „libidoul” său, transpare clar în „producțiile intelectuale” ale servitorilor săi ideologici privilegiați. Nu ar trebui să căutăm bunul-simț acolo. Cele care acționează sunt cele mai primare instincte. Este o chestiune htonică.
În timpul perestroikăi, a fost lansată o adaptare a Istoriei unui oraș de Saltîkov-Șcedrin: filmul Ono (Acel ceva). Așa a numit scriitorul acea minge de foc terifiantă care se îndrepta vertiginos spre orașul Glupov – o concentrare de energie întunecată, distructivă, care absorbise toată josnicia și prostia umană. De la nebunia puterii până la supunerea servilă și obtuză față de ea.
Ei bine, acest „Ceva” – exact asta și este.
Nota redacției Desk Russie: Dacă doriți să-i scrieți lui Alexander Skobov pentru a-l susține și a face schimb de idei cu el, vizitați acest site, unde veți găsi toate informațiile de care aveți nevoie pentru a coresponda cu el.
