Cât am fost deputat european, am apărat principiul pe care-l apără acum și Nicușor Dan: când vine vorba despre extremiștii de dreapta, nu colaborezi cu ei nici picat cu ceară. Adaug că la fel trebuie tratată și extrema stângă. Mă rog, la noi, aceasta nu are reprezentare parlamentară. Deocamdată.
Când am fost ales în PE, în 2009, știam, desigur, că existau țări europene în care extrema dreaptă a fost la putere sau în care a susținut formarea unor guverne. Îmi aminteam, de pildă, foarte bine scandalul produs de asocierea FPÖ la guvernare în guvernul lui Wolfgang Schüssel de la Viena. Tot pe la începutul anilor 2000, extremiștii din Partidul Popular Danez au început să susțină guvernele minoritare de dreapta, iar asta a durat cam un deceniu, repetându-se apoi prin 2015-2019. Între nordici, și suedezii cunosc chiar acum o experiență similară: Sverigedemokraterna, formațiune de extrema dreaptă, a acceptat în 2022 să susțină o coaliție de partide care sunt membre ale PPE sau ale ALDE, primind la schimb, ce-i drept, nu poziții ministeriale, ci unele mai modeste.
Experiența Țărilor de Jos e mai bine cunoscută în România, căci PVV, partidul lui Geert Wilders, a susținut ani la rândul învestirea mai multor guverne la Haga, pe care apoi le-a șantajat, amenințându-le cu demiterea, dacă ar fi acceptat intrarea României în Schengen. Azi, PVV e partidul cu cele mai multe mandate În regiunea noastră, guvernele bulgare organizate în jurul GERB, formațiunea condusă de Boris Borisov, au primit sprijin parlamentar de la extremiștii din Ataka sau, mai târziu, din Blocul Patriotic.
În unele cazuri, partide din această zonă a spectrului – ce se regăsesc în familii politice precum Patrioți pentru Europa, Europa Națiunilor Suverane sau chiar în cea a Conservatorilor și Reformiștilor Europeni – au ajuns să dețină portofolii ministeriale. Așa sunt PVV în Olanda, ANO în Cehia, Liga în Italia, SNS în Slovacia sau Domovinski pokret în Croația. Mai adaug ceva: extremiștii de dreapta au intrat în asemenea combinații în țări care aveau experiența unor guverne minoritare sau care ajungeau brusc la o fragmentare semnificativă a spectrului politic.
Noi nu am avut alegeri înainte de termen niciodată, dar experimentăm acum, așa cum am tot scris, o divizare majoră a scenei parlamentare, căci în cele două camere avem unsprezece fracțiuni politice.
Politic vorbind, situația stă cam așa: între partidele fostei coaliții, doar voci izolate din PSD și PNL au declarat că ar accepta învestirea unui guvern cu sprijin de la AUR, în vreme ce SOS, POT, PÎR și UPR nu sunt excluse în chip formal de vreuna din formațiunile care sunt afiliate la PPE (adică PNL și UDMR), la familia liberală (USR) ori la cea socialistă (PSD). AUR respinge ideea de a vota un guvern din care nu ar face parte. Iar președintele, așa cum am notat la început, nu dorește să asocieze AUR în niciun fel, fără a se fi pronunțat asupra unui eventual vot al suveraniștilor mai mărunți pentru un guvern pro-occidental, cum preferă el să spună.
Înainte de a răspunde la întrebarea din titlu, aș mai face două precizări. În primul rând, merită notat că, între 1992 și 1996, partide care aveau trăsături și ale extremei drepte, și ale extremei stângi – PRM, PUNR și PSM – au sprijinit guvernarea Iliescu-Văcăroiu. În al doilea rând, după scrutinul din 1 decembrie 2024, AUR și celelalte formațiuni suveraniste au primit șefia a 11 din cele 48 de comisii parlamentare: partidul lui Simion conduce trei comisii la cameră și cinci la Senat, SOS, UPR și PÎR au și ele câte una, primele două la camera inferioară, iar a treia – la cea superioară. În vremea cât eram deputat european, grupurile aflate la dreapta Conservatorilor nu primeau nicio astfel de responsabilitate: așa-numitul „cordon sanitar” era strict.
Așadar, merită să cooperezi cu extremiștii? Face asta bine democrației? Răspunsul meu e: nu. Căci acceptând să învestești un guvern cu sprijinul lor sau atribuindu-le responsabilități în sânul legislativului, ele sunt „normalizate”. Iar într-o zi, pot să ajungă vioara întâi. Riscul e ca, în acel moment, democrația să fie pierdută, pentru mulți ani la rând. În decembrie 1937 și în noiembrie 1946, așa s-a întâmplat în România bunicilor și străbunicilor noștri.
