Poate rezista liberalismul războiului cu consecințe globale declanșat de Rusia? După epoca de glorie a liberalismului, care a fasonat modernitatea în secolele al XVIII-lea și al XIX-lea, primul război mondial a marcat refluxul liberalismului. Și nu vorbim aici de liberalism ca despre o ideologie, ci un sistem de valori fondat pe protejarea drepturilor fundamentale și limitării puterii, nu doar a statului, ci a puterii oricui afectează spațiul de libertate individual. Odată cu liberalismul, o consecință a acestuia – democrația –, unii ar spune însă că ar fi vorba doar democrația liberală, este pusă în cauză de război. Și, foarte probabil, acesta a fost unul din țelurile lui Vladimir Putin când a luat decizia unui conflict direct cu Occidentul.
După ce fusese celebrat un pic prematur ca sistemul de referință unic după încheierea Războiul Rece, liberalismul este astăzi atacat din toate părțile. Încă din 2014, deci aproape cu un deceniu înaintea agresiunii rusești directe împotriva Ucrainei, dar chiar în momentul în care începea războiul din Donbas, Viktor Orbán își făcea din lupta împotriva liberalismului un stindard. Dar Orbán, nu făcea altceva decât să preia și să potențeze ideile adevăratului părinte al iliberalismului, Benjamin Netanyahu.
În ultimele două decenii, liderii populiști și autoritari care au preluat puterea în Rusia sau Turcia, sau au revenit la putere precum în Israel sau Ungaria, ori au profitat de un context favorabil, cum se întâmplă în India sau China, au declanșat o operațiune laborioasă de deconstruire a instituțiilor democratice care sunt fundamentale ordinii liberale – pornind cu statul de drept – creând astfel condițiile pentru a se eterniza la putere și a o exercita fără control și inhibiții. În acest caz Israelul nu este însă doar un exemplu între altele, ci locul unde s-a născut și justificat iliberalismul. Și nu este vorba doar de justificarea tiranii, în sensul dezbaterii antice sau contemporane asupra semnificației termenului (vezi dezbaterea dintre Leo Strauss și Alexandre Kojève din Despre tiranie cu referințe la dialogul lui Xenophon Hieron sau despre tiranie), ci de o încercare de a reseta Istoria. Ca și în cazurile liderilor și ideologilor fasciști din perioada interbelică, recursul la populism, naționalism, xenofobie, rasism și suveranism este folosit pentru a schimba ordinea mondială.
Revenind la începuturile și justificarea iliberalismului, așa cum explica Anshel Pfeffer în bestsellerul său din 2018, Bibi: The Turbulent Life and Times of Benjamin Netanyahu (Bibi: Viața turbulentă și timpurile lui Benjamin Netanyahu), liderul israelian este fondatorul noului iliberalism, devenit ideologia statului autoritar într-o epocă care se dorește post-democratică.
În cartea sa, Pfeffer explică cum și-a conturat Benjamin Netanyahu viziunea despre lume, în urma dezbaterii indirecte pe care a purtat-o cu fostul președinte american Barack Obama despre cursul Istoriei. De-a lungul președinției sale, începută în contextul crizei din 2008, înainte de revenirea la putere a lui Netanyahu, Obama i-a transmis în repetate ocazii lui Netanyahu că poziția Israelului privind situația a milioane de palestinieni apatrizi este imposibil de apărat, deoarece lumea devine din ce în ce mai puțin tolerantă față de colonialism și rasism. Pentru Obama, istoria este expresia progresului moral, doar că acesta nu cunoaște o dezvoltare liniară. Și aceleași idei au fost susținute de Obama și față de Vladimir Putin, Xi Jinping și a altor lideri autoritari care vor adera apoi cu entuziasm la iliberalism. Dar Netanyahu, care este fiul unui istoric și se crede el însuși un istoric, chiar dacă amator – împărtășește și această ambiție cu Putin – a simțit nevoia să-i riposteze lui Obama. În esență, pentru Netanyahu o politică fondată pe progres este fundamental greșită, viitorul nefiind o proiecție a liberalismului fondat pe toleranță, drepturi ale omului și statul de drept, ci a unui capitalism autoritar care combină naționalismul agresiv și adesea rasist cu puterea economică și tehnologică. De aici a preluat apoi Viktor Orbán fundamentele tezei sale, lansate în 2014 la Tusványos despre iliberalism. Iar Vladimir Putin, încă de la celebrul discurs de la Clubul Valdai din 2013, se situa deja pe aceleași aliniamente ideologice. Bun cunoscător al Americii de Nord, Netanyahu s-a inspirat însă destul de mult din discursul alt-right-ului american, așa cum fusese acesta promovat încă din ultimele decenii ale secolului trecut, și care reușea deja să influențeze Partidul Republican american.
Ar fi deci o eroare să credem că politica de apropiere a lui Netanyahu față de extrema dreaptă europeană și, mai nou, românească, ar fi doar o chestiune de real-politik și o apărare a intereselor politice ale grupărilor de coloniști din Cisiordania, așa cum este prezentată. Și cu atât mai puțin o încercare de a combate antisemitismul.
Poate că în 2009, când Netanyahu redevenea prim-ministru al Israelului după o pauză de un deceniu, naționalismul său de piață liberă părea depășit. Dar apoi, Viktor Orbán a redevenit și el prim-ministru în 2012, după manifestațiile de protest față de alegerea sa pentru un al treilea mandat (după patru ani ca prim-ministru). Vladimir Putin trece la eliminarea societății civile și a subordonării totale a instituțiilor care asigurau controlul și limitarea puterii, iar Xi Jimping devenea secretar general al Partidului Comunist Chinez. Seria a continuat cu Narendra Modi, devenit prim-ministru al Indiei în 2014, în 2016 Rodrigo Duterte, care preia funcția de președinte în Filipine în 2016, Donald Trump, care câștiga alegerile și devenea președinte al Statelor Unite în 2017 și, nu în ultimul rând, Jair Bolsanaro care devenea președinte al Braziliei în 2019.
Dar ce este și unde se află pe o presupusă axă stânga-dreapta liberalismul? În Statele Unite, spre exemplu, prin liberal – și asta este și înțelegerea lui Netanyahu, Orbán, Putin și alții ca ei – se desemnează un reprezentant al unui curent de gândire care în Europa s-ar afla la centru-stânga sau chiar la stânga. În Statele Unite, pentru aproape întregul Partid Republican, ca și pentru o parte a gânditorilor neoconservatori, a evangheliștilor și a întregii alt-right (dreaptă alternativă), „liberalismul” este un termen peiorativ. Și atunci cei care denunță liberalii și liberalismul consideră că acesta reprezintă un pericol deoarece continuă fie comunismul totalitar al lui Stalin, Mao, Pol Pot, fie fascismul lui Mussolini (așa cum se explica, de exemplu, în Liberal Fascism: The Totalitarian Temptation from Mussolini to Hillary Clinton din 2007).
În schimb, dacă stânga europeană s-a temut și se teme să-și asume „liberalismul”, extrema stângă aderă fără prejudecăți la tezele iliberalismului, pe care doar le adaptează viziunii sale. Așa că liberalismul, pe care stânga europeană a încercat să-l expulzeze deja de mai bine de un secol din rândul său, și pe care dreapta a încercat să-l preia, mai ales după al Doilea Război Mondial, doar pentru a camufla economic viziunea sa politică profund conservatoare, a rămas undeva la centru.
Și asta pentru că liberalismului este un spațiu filosofic, politic și intelectual în care viziunea rațională și neutră asupra lumii oferă un teren comun de discuție care depășește cadrele simpliste ale dezbaterii ideologice actuale și care, în orice caz, nu poate și nu trebuie să fie redus la o dimensiune economică.
Războiul actual, pe care Rusia vrea să-l transforme într-un eveniment planetar care să zguduie ordinea liberală, pune liberalismul în fața uneia dintre cele mai dificile încercări prin care acesta a trecut de la Locke încoace. Pentru Rusia, dar și pentru cei ce împărtășesc aceiași viziune iliberală, războiul – acest război – este singura modalitate de a deraia lumea de pe traiectoria liberală unde a pus-o modernitatea. Așa vedea situația și Hitler, care își propunea același lucru. Va mai putea rezista liberalismul și acestui atac?
