După traumatica experiență istorică a dominației sovietice asupra României, nu-i de mirare că am ieșit din comunism cu un complex al Tătucului de la Moscova. Amintiți-vă: Ion Iliescu a fost singurul șef de stat din ex-Pactul de la Varșovia care se grăbea, în 1991, cu numai câteva zile înainte de prăbușirea colosului bolșevic, să încheie un Tratat de Prietenie cu URSS.
Au trecut trei decenii de atunci. Varșovia este astăzi capitala unei puteri europene clar pro-americane, care-și face respectată vocea în UE și lucrează, cot la cot cu Statele Baltice și noii membri scandinavi ai NATO (Suedia și Finlanda) pentru a contracara revizionismul agresiv promovat de Putin. Și pentru a sprijini Ucraina în eroicul și asimetricul ei efort de a-și apăra teritoriul invadat.
De îndată ce Ucraina își va salva independența și suveranitatea, în condițiile dificilei eliberări a teritoriilor ocupate de Moscova, Kievul va consolida flancul estic (coordonat informal de Polonia), apărând eficient teritoriul NATO și, implicit, libertatea a 500 de milioane de cetățeni europeni. De acest grup trebuie să ne lipim, dacă vrem să fim relevanți în regiune.
La București, situația e însă un pic diferită. Evident, suntem deja membri corecți ai UE și NATO. Ne-am validat solidaritatea cu Aliații în Irak și Afganistan. Creșterea noastră economică e vizibilă, așa că obiectivul convergenței, adică alinierea la media UE în toate privințele, nu mai pare nici utopic, nici măcar îndepărtat. E suficient să ținem ritmul actual de dezvoltare încă un deceniu. Cu toate acestea, sindromul Tătucului de la Kremlin e încă prezent în politică și societate, în mass-media și în prejudecățile curente ale multor compatrioți.
Există partide și lideri cu idei eurosceptice, care și-ar dori ca România să fie aliată mai mult cu dictaturi precum cele din Rusia și China decât cu UE și NATO. Tot așa, național-comunismul – cu doctrina lui falsă despre România înconjurată de ireductibili dușmani ereditari – face încă furori, căutând să alimenteze sentimente anti-ucrainene și implicite percepții pozitive despre Rusia, prezentată ca alternativă conservator-ortodoxă la Occidentul ”decadent” și ”globalist”.
Pe scurt, în discursul oficial al României, formal euro-atlantic, se fac auzite, pe fond, felurite note discordante, duplicitare. Numai așa se poate explica faptul că Republica Moldova – fără garanțiile oferite de NATO și UE – e mai harnică în derusificarea țării decât România, unde autoritățile au făcut ceva pași în acest sens, dar rămân suspect de „timide” când e vorba de contracararea războiului hibrid dus de Rusia prin coloana a cincea pe care a tot format-o pe meleagurile noastre, din 1947 până azi.
Toate vocile liberale și pro-occidentale ale țării trebuie să pretindă autorităților ieșirea din ambiguitate.
Nu culegi drone rusești explodate într-o țară NATO și te bâlbâi în halul în care au făcut-o Președinția și ministerele implicate. Nu-l chemi pe Kuzmin (sau pe Însărcinatul cu Afaceri al Ambasadei Federației Ruse) pentru a-i înmâna o Notă de Protest la nivel de Secretar de Stat (directorul direcției „de spațiu” ar fi fost suficient).
Și – dacă RO-Alert a dat chix – nu încropești câteva adăposturi anti-aeriene, spunându-le localnicilor din județul Tulcea că (dacă tot e să se banalizeze atacurile rusești asupra noastră) vor fi pe viitor avertizați prin megafon. Jocul de glezne, pe un fond psihologic defetist, e tot ce poate fi mai rău pentru viitorul mai bun spre care tindem.
