[1] De altfel, nici disidenții Radu Filipescu, Petre Mihai Bacanu, Mariana Gherghina Besciu, audiați în fața instanței, nu au semnat „înscrisurile dușmănoase” pe care le-au difuzat. Ca și în cazul lui Gheorghe Ursu, acțiunilor lor de opoziție au debutat în mod clandestin. Dată fiind certitudinea reprimării de către Securitate a oricărei mișcări „ostile” împotriva dictatorului Ceaușescu, revelarea numelui ar fi fost ineficientă, zădărnicind continuarea acțiunii. Ea ar fi dus la arestarea lor imediată, înainte chiar ca acțiunea lor să aibă urmarea scontată (diseminarea la cât mai mulți cetățeni) sau, după expresia Securității, să „prolifereze”. Așa cum în cazul lui Gheorghe Ursu, deconspirarea sa încă din 1978 ar fi dus cu siguranță la arestarea sa imediată și zădărnicirea difuzării celeilalte scrisori la Europa Liberă (din 1981). Literatura de specialitate explică astfel această caracteristică a disidenței românești din anii ’80: „după 1979 […], tendința generală a fost clandestinitatea. Mișcărilor de această natură li se datorează în bună măsură o mai bună circulație a informației, multiplicarea și difuzarea de manifeste, organizarea unor acțiuni de protest și de greve”. Mihnea Berindei, „România lui Ceaușescu – Un naufragiu planificat”, în Noua Revista de Drepturile Omului, nr. 4/2019, p. 91. Majoritatea celorlalți opozanți cu acțiuni individuale au început clandestin. Ca și Gheorghe Ursu, aceștia și-au asumat faptele în momentul când au fost reținuți de Securitate, unii fiind forțați să și le recunoască. Faptul de a fi ajuns, în perioada de anchetă sau detenție, cunoscuți ca „disidenți” sau opozanți prin intermediul Europei Libere (în general, ca urmare a acțiunilor familiei sau prietenilor) nu are vreo relevanță pentru poziția lor de opozanți ai regimului, prin însăși natura acțiunii lor inițiale. Odată descoperiți – în general, datorită unor delațiuni – și reținuți de către Securitate, toți au căzut sub puterea adversarului politic, fiind reprimați violent fizic și / sau psihic.
[2] A se vedea Andrei Ursu, „Discernământul politic…”, op. cit, și Dumitru Lăcătușu, Opozanții și Securitatea.
[3] Cifrele avansate de Vasile Mălureanu, evident mincinoase, reflecta efortul de a se disculpa si de a disculpa instituția pe care a slujit-o cu abnegație în perioada dictaturii Ceaușescu (a se vedea în acest sens și articolele publicate de acesta în revista Securitatea, depuse la dosarul cauzei). Pe de o parte, distincția „urmărire informativă” / „supraveghere informativă” este irelevantă, atâta vreme cât ambele presupuneau intruziunea în viața privată și încălcarea de drepturi constituționale. Aceasta rezulta și din acțiunile în constatarea calității de lucrător al Securității câștigate definitiv de CNSAS și a căror listă nominală a fost depusă la dosarul cauzei. CNSAS a deconspirat astfel peste 1.500 de foști angajați ai Securității și Miliţiei ca agenți ai politiei politice, inclusiv Vasile Mălureanu, care au încălcat, cei mai mulți pe timpul dictaturii lui Nicolae Ceaușescu, drepturilor fundamentale ale omului, fapte confirmate prin sentințe sau decizii definitive și irevocabile la Curtea de Apel București sau la Înalta Curte de Casație și Justiție. Instanța mai preia si afirmația lui Mălureanu că ar fi existat „măsuri de restrângere a bazei de lucru în 1985”, desigur fără a cita materiale documentare care să o probeze. Aceasta aserțiune este contrazisă de arhiva CNSAS. Buletinele informative din arhivă, publicate în anii 80, spun contrariul, iar cifrele din CID citate mai sus arată că „baza de lucru” s-a dublat în a doua jumătate a acelei decade. Mai mult, un dosar de urmărire / supraveghere informativă are un titular, dar vizează mult mai multe persoane cărora li se încalcă drepturile. O acțiune represivă care se numără o singură dată (sub forma unei cote de dosar) se propagă în realitate, prin contaminare, la grupuri mari. Aceasta este una din trăsăturile totalitarismului – vinovăția prin proximitate. Numărul volumelor trebuie multiplicat cu numărul persoanelor menționate în ele și ale căror drepturi au fost încălcate. În sfârșit, la numărul dosarelor de urmărire care s-au păstrat în arhivă, trebuie adăugat numărul dosarelor distruse, procedural și mai ales distruse la Revoluție. Vasile Mălureanu figurează pe mai multe procese verbale de distrugere a dosarelor la Revoluție, documente procesate și publicate de cercetătorii. A se vedea spre exemplu procesul verbal de distrugere al SRI Diviziunea “B” nr. 0069680 din 28 mai 1991, prin care s-au distrus 61 de dosare de urmărire informativă ale unor personalități culturale, precum Andrei Pleșu, Marin Sorescu, Dan Hăulică, Mircea Danieliuc, Lucian Pintilie etc., semnat printre alții de Vasile Mălureanu. Ordinul de mărime al dosarelor din procese verbale de distrugere inventariate de CNSAS depășește 160.000. A se vedea Raportul de activitate al CNSAS pe anul 2015, pagina 28 (http://www.cnsas.ro/documente/rapoarte/Raport%20CNSAS%202015.pdf), unde sunt contabilizate 163.518 înregistrări, la nivelul anului 2015.
[4] Calificare dată regimului comunist în Raportul Final al Comisiei Prezidențiale pentru Analiza Dictaturii Comuniste din România, 2006. https://www.wilsoncenter.org/sites/default/files/RAPORT%20FINAL_%20CADCR.pdf
