A spune că „materialele transmise la Europa Liberă” de Gheorghe Ursu „nu au fost făcute publice” este prin definiție o aberație. A considera că manifestele antitotalitare care, conform chiar inculpaților, atrăgeau atenția că „situația critică (…) din timpul regimurilor fasciste s-ar potrivi în prezent realităților din România”, cu „referiri la necesitatea luptei împotriva statului” (numite de judecători, eufemistic, „păreri exprimate la locul de muncă”!), și care erau afișate de Gheorghe Ursu pe perete, a considera, deci, că nici acestea nu au fost făcute publice, este o altă aberație. A spune că Gheorghe Ursu, prin scrisorile la Europa Liberă, „nu a manifestat o atitudine critică în prezența unui public larg” ar putea fi considerată o inepție sau o crasă ignoranță istorică. Fiind „de notorietate” că Europa Liberă era ascultată de milioane de români.
Însă a repeta, în pofida masivului material probator aflat la dosarul cauzei, teza foștilor securiști, conform căreia Gheorghe Ursu „nu a fost un opozant al regimului comunist și nu s-a aflat în relații de adversitate cu organele de securitate ale statului” pentru că în emisiunile de la Europa Liberă „nu a fost menționat numele său”[1] denotă fără dubiu, după părerea mea, conivența magistraților cu interesele fostei Securități. Și mai denotă că aberațiile anterioare au făcut, de fapt, parte dintr-o strategie a dezinformării pentru asigurarea, în continuare, a impunității Securității.
Documentele de la CNSAS depuse la dosarul cauzei probează în mod covârșitor strategia Securității ceaușiste de deghizarea a represiunii politice „sub acoperirea” Miliției și a „altor organe”, prin invocarea unor infracțiuni de drept comun[2]. Iată doar o scurtă selecție ilustrativă din aceste documente redactate de fosta Securitate:
- Tudor Postelnicu și alți șefi de direcții ale Securității: „Lucrătorii de Securitate să ia măsuri ferme, fără ca aceste acțiuni să dea prilej de alertare a unor organisme internaționale de drepturile omului”; „Să-i găsim ca borfași, ca hoți (subl.m.), să acționăm cu miliția, cu alte organe din statul nostru și să nu facem din aceasta o chestiune politică care, ulterior, să aibă implicații asupra intereselor românești peste hotare”; „să acționăm cu miliția pentru a evita implicațiile politice asupra intereselor românești peste hotare”. „S-a acționat cu bune rezultate, împreuna cu organele de miliție, pentru neutralizarea acțiunilor ostile prin sancțiuni de drept comun”. „S-au soluționat pe criteriul oportunității [pentru fapte de drept comun] cazurile în care o condamnare pentru infracțiuni contra securității ar fi putut ajunge la cunoștința unor organizații internaționale de drepturile omului.” „Se recomandă sesizarea altor organe – de miliție, procuratura – pentru a preîntâmpina acțiuni ostile și sancționarea acestora ca infracțiuni de drept comun.” „Compromiterea și izolarea personale anchetate” se realiza și prin „condamnarea lor pentru fapte de drept comun”; „autorii de înscrisuri cu conținut dușmănos” să fie trași „la răspundere penală […] pentru infracțiunile de drept comun, evitându-se astfel o serie de implicații ce pot apărea”; „în cazurile în care interesele deosebite ale organelor de securitate impun lămurirea temeinică a unor probleme operative de securitate, se vor efectua cercetări in conlucrare și sub acoperirea organelor de miliție”;
- Raport trimestrial USLA: „în conlucrare cu Direcția I și Direcția a IV-a” împotriva „unor elemente periculoase” capabile de „săvârșirea unor fapte de natură a afecta securitatea statului […] în 13 cazuri s-a început urmărirea penală pentru infracțiuni de drept comun, 3 elemente au fost influențate pozitiv, iar alte 8 avertizate”;
- Rapoarte și planuri de măsuri ale Direcției a VI-a Cercetări Penale (a celor doi inculpați): „în cazurile autorilor de înscrisuri dușmănoase de regulă s-au stabilit învinuiri de drept comun”; „Pentru traducerea exemplară în viață a excepționalelor orientări politice pe care ni le dă Comandantul Suprem” , „măsurile de prevenire să fie mai intens orientate […] prin intermediul altor organe” , „de regulă, sub acoperirea organelor de miliție ”, „măsurile de prevenire” necesită „discernământ sporit, cu participarea organelor de cercetare penală a securității, iar finalizarea acestora se va face, de regulă, sub acoperirea altor organe (pașapoarte, miliție, etc.)”; „În cercetarea autorilor de înscrisuri ostile […] când s-a impus tragerea făptuitorilor la răspundere penală, am realizat aceasta prin trimiterea în judecată pentru infracțiuni de drept comun. În acest mod, s-a evitat a se da „eticheta” de persecutați pentru așa-zisul „delict de opinie” unor elemente despre care am reușit să stabilim, prin extinderea cercetărilor, că în realitate erau hoți sau delapidatori”; „În raport cu eventualele implicații nedorite. Acțiunile de destrămări de anturaje vor fi realizate, de regulă, prin intermediul organelor de miliție”;
- La bilanțul pe anul 1985 (anul torturării și uciderii lui Gheorghe Ursu), inculpatul Pîrvulescu a fost evidențiat de șeful direcției pentru o „contribuție mai mare adusă la îndeplinirea sarcinilor ce au stat în fața unității, pe linie de cercetare penală”, inclusiv pentru unele din cele „81 de cazuri de autori de înscrisuri cu conținut necorespunzător”, care au fost finalizate „sub acoperirea altor organe”.
Martorii audiați în cauză au confirmat politica Securității ceaușiste de deghizare a represiunii politice în infracțiuni de drept comun. Astfel, chiar un fost maior DSS și general SRI, Olaru Alexandrul, a declarat în fața instanței:
„Ceaușescu, într-o cuvântare, a spus să nu mai avem infractori politici, motiv pentru care în situația în care erau vizate persoane de către Securitatea statului, orientarea de sus în jos era cu preponderență să fie identificate infracțiuni de drept comun. Arăt că acest lucru se întâmpla mai ales în cazuri de propagandă împotriva orânduirii socialiste.”
Alți 16 martori au confirmat această politică de disimulare chiar în cazul Ursu, iar opozanții Petre Mihai Băcanu, Marius Boeriu și Dănuț Iacob au arătat în mărturiile lor că ei înșiși „au fost transformați în deținuți de drept comun”; mai mult, ca inculpații Pîrvulescu și Hodiș au fost implicați și în cazurile lor.
În condițiile în care a avut la dispoziție probele amintite mai sus, completul condus de Valerica Voica a conchis că acțiunile lui Gheorghe Ursu „nu au fost în măsură să atragă atenția organelor de securitate, fiind arestat și deținut pentru infracțiuni de drept comun”. Adică, exact dezinformarea securistă din 1985, folosită pentru a masca ancheta politică, violentă, asupra lui Gheorghe Ursu, „sub acoperirea miliției”. Magistrații devin astfel nu numai avocați ai inculpaților, dar și propagandiști ai narațiunii mistificatoare a fostei Securități.
Această aparentă aservire a magistraților față de fosta instituție represivă este evidentă și din selecția materialului probator. În vreme ce majoritatea probelor amintite mai sus au fost ignorate, singurii martori invocați în susținerea achitării sunt foștii ofițeri de Securitate Vasile Mălureanu și Aurel Rogojan. Cei doi s-au remarcat în ultimii ani drept stâlpi ai dezinformării întru albirea Securității pentru rolul său nefast din perioada dictaturii Ceaușescu, inclusiv la Revoluție.
Printre alte sordide manipulări ale datelor istorice, instanța preia de la martorul Mălureanu o nouă jonglerie aritmetică. De data aceasta, privitoare la numărul celor urmăriți de Securitate. Concluzia buimăcitoare este că „110.000 de persoane [3] aflate în diverse forme de urmărire informativă”, reprezentând „doar un procent de 1% din populația activă”, ar fi neglijabilă(!). Desigur, chiar dacă aceste cifre ar fi reale – ceea ce nu este cazul, după cum am arătat în secțiunea „Numărul obiectivelor” – aprecierea judecătorilor că ele ar reprezenta „un număr restrâns de persoane” este cinică și revoltătoare.
Mai mult, instanța a apreciat că „acțiunile de reprimare și intimidare […] constând în: filaj, urmărire informativă […], note informatori […], percheziție domiciliară […], interceptarea convorbirilor telefonice prin mijloace T.O. […], interceptarea corespondenței […] și audieri sistematice […]” de fapt nu ar fi acțiuni de reprimare și intimidare, ci „metode de supraveghere sau cercetare și procedee probatorii folosite în anchetarea infracțiunilor”, „inerente oricărei activități de cercetare penală”, folosite „și în prezent”.
În sfârșit, „măsurile de supraveghere informativă” având „caracter eminamente secret”, populația sau „parte din aceasta” nu ar avea cunoștință de ele, deci nici motive de adversitate față de „organele statului (Securitate)”(!).
Deci: Securitate a folosit metode democratice, ca și în prezent. Neștiind că erau filați, ascultați, turnați și la nevoie anchetați și bătuți pe motive politice de Securitate, românii ar fi fost astfel mulțumiți cu regimul Ceaușescu. Or, fără adversitate, lipsește tocmai situația premisă și „este de prisos examinarea de către instanța de apel a celorlalte elemente de configurare a infracțiunii de tratamente neomenoase”. Cu alte cuvinte, atâta vreme cât tortura nu au avut motive politice și s-a petrecut într-un regim de deplină armonie cu cetățenii, infracțiunea s-a prescris.
Și instanța nu mai trebuie să examineze de cine și din ce motive („diverse”!) a fost torturat până la moarte Gheorghe Ursu. A fost, nu-i așa, o acțiune „singulară”, „asupra unei persoane sau chiar asupra a două sau mai multor persoane”, dar o infracțiune de drept comun.
Cercul mistificării juridice prin „legalitatea socialistă” se închide: în perioada dictaturii Ceaușescu, represiunea, anchetele și crimele politice erau deghizate de Securitate și de magistrații obedienți acesteia în infracțiuni de drept comun. Și același lucru se petrece în 2023.
Aceasta este cheia manipulării istoriei, probelor, legii și logicii de către instanța formată din Valerica Voica, Alin Sorin Nicolescu și Constantin Epure. Din nou, este greu de crezut că o astfel de manipulare, cu ignorarea represiunii de natură esențialmente politică a sistemului comunist și a dictaturii Ceaușescu, să denote doar o crasă ignoranță a istoriei noastre recente.
Ea pare mai degrabă un semn de loialitate și un serviciu adus tuturor fostelor cadre de Securitate, iar nu numai inculpaților.
De altfel, afabilitatea instanței față de martorii instituției în care au activat inculpații a fost vădită pe tot parcursul procesului, așa cum fățișă a fost ostilitatea față de martorii acuzării (deseori intimidați) și față de partea civilă. Cei care au văzut filmul „Cazul inginerului Ursu” își vor aminti de agresivitatea din vocea unei judecătoare („Suficient!!!”) față de un martor al acuzării. Era vocea doamnei Valerica Voica.
De reținut un detaliu semnificativ: Vasile Mălureanu, pe ale cărui „mărturii elocvente” se bazează decizia ICCJ de achitare a torționarilor lui Gheorghe Ursu, a fost declarat, conform legii de deconspirare a Securității drept agent al poliției politice comuniste, calitate în care a încălcat drepturile fundamentale ale omului (a se vedea Decizia 1660 a CNSAS din 30.11.2006).
Cu alte cuvinte, la 33 de ani de la Revoluție, cea mai înaltă Curte a României își fundamentează argumentarea într-o cauză de încălcare gravă a drepturilor omului pe depozițiile unui fost coleg al inculpaților, pe care el însuși le-a încălcat, în timpul aceluiași regim „nelegitim și criminal”[4].
