Ca absolvent al nu demult înființatei filiere de Filologie-Istorie (la vechea Școală Centrală de lângă Parcul Icoanei), am fost inițial atras de Facultatea de Filosofie. Mi-am conspectat lecturile pe sub bancă, din liceu, ajungând la salutara concluzie că nu mi se potrivesc patru ani de îndoctrinare comunistă, cu parfum de protocronism ceaușist, așa că mi-am luat inima în dinți și m-am reorientat (oarecum auto-destructiv, în raport cu standardele de carieră ale anilor ‘80) spre Facultatea de Teologie Ortodoxă. Pomenesc chestia asta pentru a spune că, și atunci când făceam parte din generația tânără, între timp coaptă și deja rărită, regăsirea Marii Tradiții intelectuale a creștinătății euro-americane era gratificantă în sine, reprezentând totodată o fandare disidentă: o asumare a unei căi diferite față de conformismul dominant. Ascultam pasionat vârfurile rockului anglo-saxon, nu ieșeam din blugi, dar nu filtram marxismul prin semiotica franceză, preferând să-i opun lui Lenin pe Berdiaev și lui Lacan pe Ioan Hristostom.
Cred că și astăzi posibila împăcare dintre „hipsterime” și creștinism are potențialul unei revolte creatoare binevenite. Noua generație urbană, educată, călătorită și ușor nevrozată de orientalismul retrograd al unei încă mari părți a societății noastre nu îl are ca adversar de ideal progresist pe bietul „popă” ortodox, cât pe cocalarul parvenit, semidoct, intrat în politică și administrație cu tot cu damful lui pseudo-modern și prost camuflatul său resentiment anti-occidental.
Recentul scandal pe social media despre maniera țopească în care bojdeuca lui Creangă de la Iași a fost prefăcută într-o lucioasă pensiune de patru stele reprezintă un bun studiu de caz pentru ce vreau să comunic aici. Tineretul pe bune anti-sistem caută autenticul, frugalul, elementul vernacular nealterat de kitsch. Vrea să vadă lumea veche, să mai iasă din tehnosfera alienantă a metropolei, să regăsească un stil de viață sapiențial, echilibrat, ecologic și „bio”: toate astea sunt de găsit nu doar în vreun han din Toscana sau la festivaluri culinare din Oaxaca, ci și la noi, mai ales în zona rurală subcarpatică, unde biserica de parohie e încă axis mundi și locuitorii nu sunt cocalari (adică țărani care și-au ratat urbanizarea, pentru că au dat de mulți bani, dar nu și de o școală serioasă), ci localnici care au lucrat și prin țări apusene, după care au revenit la gospodăria lor părintească, însuflețind după puterile fiecăruia proiecte de fermă, turism alpin sau agricultură curată.
Revolta tineretului ajuns în insectarul corporatist are un subton reacționar, deci și conservator, numai că nu și-a găsit aliații naturali și nici nu s-a dezlipit de clișeul ideologic woke, recitat mimetic, ca să ne aliniem și noi nevrozele ideologice la mersul lumii civilizate. Pe fructificarea pragmatică și civică a acestui subton reacționar mizez, dacă mai există între generațiile românești și altceva decât un superficial și temător dispreț reciproc.
Sigur că ne trebuie infrastructură evoluată, digitalizarea administrației și servicii medicale de calitate, însă toate astea nu ne fac nici fericiți, nici capabili de armonie comunitară și serenitate personală gustată inteligent. Dacă tinzi spre rafinament adevărat, ai datoria de a recupera ce nu s-a stricat la români, în pofida captivității în lagărul sovietic și a haoticei tranziții de la dictatură la o democrație pilotată.
Pentru mine, prin anii ‘90, un model premergător în acest sens a fost Horia Bernea: știa arhitectură și fizică, adora jazzul, moștenea din trauma propriei familii un anticomunism robust, iubind totodată – așa cum se vede până azi în ce a făcut la Muzeul Țăranului Român – profunzimea epifanică a Tradiției cu majusculă. O figură super-cool!
Ei bine, tocmai hipsterii – nu cei de operetă pe Tik-Tok, ci aceia cu vocație creativă și rebelă – au posibilitatea de a fi mai mult decât oglindirea simetrică a „tineretului” înregimentat ici-colo sub flamura „suveranistă” a unei parodii neo-legionare.
Și pot ieși din acest tandem hilar dacă abandonează anti-clericalismul programatic, descoperind în teologia patristică și spiritualitatea creștină contemporană o cheie de lectură a realității potrivită cu aspirațiile lor cele mai sincere.
Când „hipsterimea” și „popimea” sunt la cuțite, cocalarul triumfă, democrația simulată prosperă populist, în numele unei mortuare „stabilități”, iar ura de sine a unei societăți care și-a rătăcit identitatea veritabilă întreține în agora doar scandaluri sterile, cu o jalnică detentă provincială.
