O luăm de departe: Margaret Canovan, într-un articol despre populism scris în 1999, care descrie cu o precizie uimitoare contextul de astăzi, introduce două fețe ale democrației, reflectând două stiluri de a face politică aflate în tensiune în Europa Occidentală de peste jumătate de mileniu.
Democrația pragmatică respectă ideea ‘voturi, nu gloanțe’, reprezentând un sistem non-violent de procesare a conflictelor și distribuție a resurselor. În această perspectivă, democrația înseamnă instituții care compun, aplică și eficientizează puterea, mărind spectrul de interese reprezentate și incorporate în sistemul politic. Aceasta poate reprezenta idealul bunei guvernări, mai ales pentru cei care au trecut prin războaie civile, represiune violentă, dictatură, dar poate fi și un factor de aliere pentru cei care iau cuceririle ei de-a gata, ca europenii de astăzi.
Democrația salvatoare (redemptive) se ghidează după principiul ‘vox populi vox dei’. Ideea de democrație este la origine o mitologie a salvării prin politică, având în centru noțiunea de putere a poporului, care reprezintă de altfel și singura sursă legitimă de autoritate. În perspectiva romantată în care poporul își ia destinul în propriile mâini, nu mai este loc de nuanțe sau de intermediari instituționali în exercitarea puterii. Guvernarea directă și spontaneitatea sunt idealuri politice, acest tip de democrație fiind prin natura ei anti-instituțională. Democrația ar trebui să inspire, să fie înzestrată cu o doză de autoritate sacră. Alegerile, spre exemplu, reprezintă un ritual de reînnoire politică necesară, de purificare în sens aproape sacru, nu doar un mod non-violent de a redistribui puterea.
Canovan susține că ambele fețe ale democrației sunt necesare. Fără dimensiunea salvatoare, democrația pragmatică ar eșua în corupție și și-ar pierde legitimitatea. Mașinăria complicată a democrației pragmatice este unsă de promisiunea de salvare politică prin aplicarea directă a voinței populare.
Populismul de multe ori se strecoară în această tensiune între cele două fețe ale democrației. Pe de o parte, democrația promite că ‘poporul’ (presupunând că își poate rezolva diviziunile de opinie și interese) poate exercita o anumită doză de control asupra chestiunilor importante care îi afectează condițiile de viață. Însă acea promisiune rămâne inevitabil neîndeplinită, lăsând spațiu de manifestare a populismului. Tensiunea între cele două fețe ale democrației, cea pragmatică (pe care o putem numi și birocratică, preocupată de bugete, legi, norme și practici instituționale) și cea salvatoare (preocupată de guvernarea poporului, sursa a legitimității democrației în sine), ca și prăpastia între ceea ce este promis electoratului și ceea ce poate fi livrat de către guvernanți, oferă spațiu de manevră populismului, care devine, în formularea lui Canovan, o umbră a democrației, de care aceasta nu se poate despărți.
Guvernul Bolojan (ca și mașinaria birocratică a Uniunii Europene) este unul extrem de pragmatic și orientat spre tăieri bugetare ca soluție de reducere a deficitului, dar fără a oferi soluții de alt tip la criza de încredere în instituțiile statului, ignorând aspectul salvator al democrației în favoarea unei abordări contabile care pleacă din start cu un dezavantaj decisiv în fața instrumentelor de comunicare populiste, în același timp emoționale, salvatoare (de inspirație uneori religioasă) și având capacitatea de a reduce complexitatea percepută a lumii și de a oferi soluții simple la probleme complicate, chiar dacă aceste soluții nu pot funcționa. Acțiunea colectivă are nevoie de credință într-un sistem de sens și valori comune și de lideri care să reprezinte aceste valori și să inspire această mobilizare. Dacă pragmatismul birocratic alege să ignore acest aspect, își pierde legitimitatea și posibilitatea de a-i mobiliza chiar și pe cei care înțeleg pericolul reprezentat de extremism și populism pentru democrație.
Este ușor pentru lideri ca Sosoacă, Georgescu sau Simion să pretindă că vocea poporului este una, că ei înșiși reprezintă această voce, că ea nu este ascultată de elite (și ele un grup omogen, care conspiră permanent împotriva intereselor poporului), că toate practicile birocratice trebuie înlocuite (uneori violent) cu o exprimare directă a acestei voci (prin intermediul lor).
De ce este ușor? Pentru că Dragoș Anastasiu nu plânge pentru că îi pare rău că a dat șpagă de supraviețuire timp de 8 ani, cum au făcut-o probabil mulți antreprenori români, nu plânge pentru că, timp de câteva zile după ce a izbucnit scandalul, Bolojan a tăcut malc și Nicușor Dan a fost de acord că e o problemă mare, nu plânge pentru remarcile rasiste conform cărora asiaticii sunt născuți să servească, nu plânge pentru că, prin legăturile sale cu Nicu Gheara și prin implicarea sa într-un scandal de corupție, a afectat grav credibilitatea unui guvern care reprezintă poate ultima șansă de reformă în țara asta. El plânge pentru că, după eforturi îndelungate de a intra în politică, fiind cel mai vulnerabil, a fost primul pe listă celor care se opun reformelor și a trebuit să plece cu coada între picioare dintr-un post în care niciodată nu ar fi trebuit să fie numit. Acest guvern își bazează legitimitatea nu pe latura sa pragmatic-contabilă (cum probabil crede Ilie Bolojan), ci pe superioritatea morală care dă credibilitate solicitărilor de sacrificii din partea tuturor cetățenilor, iar asta ține de aspectul salvator al democrației, de credința oamenilor în posibilitatea de purificare, de salvare prin acțiunea politică. Și așa, după cum am mai scris, ordinea măsurilor și metodele de comunicare BoloDaniene sunt discutabile.
Chiar înțelegând că totul e o ‘operațiune specială’ a sistemului, chiar amuzat de faptul că Grindeanu ar fi vrut să transfere atribuțiile lui Anastasiu lui Marian Neacșu (tupeul actualei conduceri PSD pare să fie singura resursă nelimitată din universul cunoscut), chiar făcând un efort moral de a-l înțelege pe Anastasiu din punct de vedere uman, deși am ajuns la 40 de ani fără să dau vreo șpagă de supraviețuire, nici măcar la spital, nu re ușesc să înțeleg:
- Cum a ajuns dumnealui în această poziție cu aceste vulnerabilități? Întrebare pentru președinte și servicii
- De ce nu a fost demis imediat, pierzându-se oportunitatea unei contra-lovituri de imagine, a unui ‘spin’, cum ar zice specialiștii? Întrebare pentru premier, căruia îi reamintesc că nu e vorba despre oameni, amici sau cunoștințe, ci despre misiunile cvasi-imposibile și simultane de a reforma statul și a salva România de la suveranism.
- De ce, în absența inițiativei de demitere, nu a fost acceptată imediat demisia (teoretic depusă) a lui Anastasiu și s-a ales în locul acțiunii prompte (de așteptat de la lideri) două zile de gândire?
Avem un leadership la fel de ezitant ca și politica noastră externă, și acest lucru este perceput de public, care suspină după Ceaușescu și Antonescu. Suntem în umbra populismului, deja nu mai vedem soarele, dar nu vrem să ne mișcăm de acolo pentru că nu avem hartă, preferând să căutăm soluții contabile la o criză de încredere, iar cea care are de suferit este democrația în sine.
Problema există la nivel european, dacă e să ne luăm după ultimul sondaj care arată că încrederea europenilor în democrație e la minime istorice (42% în Germania și Italia, 30% în România și Franța, 25% în Spania). Dacă vreți să înțelegeți de ce, vă invit să urmăriți conferința de presă din Scoția, în care președinta Comisiei Europene stă sfioasă lângă un Trump care anunță umilirea UE. Recunosc că l-am subestimat pe Trump, sau mai bine spus i-am supraestimat pe ceilalți lideri europeni și mondiali. Pe termen scurt cel puțin, a ieșit cum a vrut el (deși în continuare cred că cu efecte negative pentru SUA pe termen lung), liderul salvator. Ursula și mașinăria biro-pragmatică a Bruxelles-ului au obținut poate ‘cea mai bună înțelegere posibilă’, în condițiile diviziunii celor 27, a dependenței europene de SUA în materie de securitate, a ideii de a aștepta sfârșitul mandatului lui Trump pentru a schimba parametrii înțelegerii etc. Poate investițiile și cumpărăturile se făceau oricum, poate taxele vamale de 15% sunt mai mici decât a propus Trump inițial (logic!), deși europenii plecaseră în Scoția ca să obțină un acord de liber schimb, iar acum brexiterii exultă că Marea Britanie are doar 10%, deci au ieșit la timp (bucuria unei slugi că a luat mai puțină bătaie decât celălalt).
În Europa, percepția a fost una de umilire, iar percepția contează în majoritatea situațiilor mai mult decât realitatea, lucru de care vă puteți da seama din primele cinci minute de discuție cu un votant AUR. Europa, ca și România, duce lipsă de lideri care să acționeze, nu doar să reacționeze, care să țină cont nu doar de cifrele din Excel, ci de așteptările oamenilor de a fi conduși către o lume mai bună, de a fi reprezentați cu demnitate, de a se reduce opacitatea deciziilor prin comunicare, de a fi salvați de democrație. Altfel vor fi ‘salvați’ de Le Pen, Orban și Simion.
