În urmă cu o jumătate de secol, la sfârșitul lunii iulie 1975, liderii a 33 de state europene, împreună cu cei ai Statelor Unite, Canadei și Uniunii Sovietice, s-au adunat la Helsinki. Sarcina lor era de a încheia Conferința pentru Securitate și Cooperare în Europa (CSCE) – un proces care începuse cu doi ani mai devreme și care viza relaxarea relațiilor tensionate dintre Occidentul capitalist și Estul socialist.
Principalul rezultat al CSCE a fost Actul Final de la Helsinki – un acord care, deși nu prevede obligații din punct de vedere juridic, a inclus o serie de probleme presante împărțite în trei secțiune: afaceri politice și militare; cooperarea economică și științifică; și drepturile omului.
Conducerea sovietică a salutat Actul Final, deoarece a afirmat inviolabilitatea granițelor existente în Europa – ceva ce au interpretat ca o legitimare de facto a câștigurilor teritoriale după cel de-al Doilea Război Mondial.
„Premiul de consolare” pentru Occident a fost includerea în Actul Final a celui de-al treilea capitol, cel privind drepturile omului și libertăților fundamentale ca fiind esențiale pentru coexistența pașnică în Europa.
Actul Final a ajutat la atenuarea tensiunilor din timpul Războiului Rece și a pus bazele ordinii internaționale în Europa.
Cu toate acestea, a devenit clar de la început că guvernarea sovietică nu își va respecta propriile angajamente în cadrul celui de-al treilea capitol. Deși semnarea Actului Final a adus un suflu nou grupurilor pentru drepturile omului și mișcărilor de eliberare națională din Uniunea Sovietică – care s-au bazat pe principiile sale de drepturi egale și autodeterminare a popoarelor – autoritățile sovietice le-au suprimat cu brutalitate, sabotând efectiv elemente-cheie ale acordului CSCE.
Acest lucru nu a fost deloc surprinzător: sovieticii erau interesați în primul rând de primul „capitol” politico-militar, pe care l-au interpretat ca legitimând și întărind sfera de influență geopolitică sovietică.
După dizolvarea Uniunii Sovietice, CSCE a fost reconcepută ca Organizație pentru Securitate și Cooperare în Europa (OSCE) în 1995. „Capitolele” Actului Final au fost redenumite dimensiuni, iar al treilea „capitol” a devenit „dimensiunea umană” care va include observarea alegerilor, protecția minorităților naționale, libertatea presei și temele legate de statul de drept și guvernarea democratică.
De la tranziție la tensiune
După ce Vladimir Putin a venit la putere în Rusia, relațiile țării cu OSCE au început să se deterioreze.
Alunecarea graduală a Rusiei de la o democrație firavă la autoritarism consolidat, marcat erodarea drepturilor omului, a libertății presei și a standardelor electorale, a atras tot mai multe critici din partea OSCE. Moscova a început, în replică, să repete vechea poziție sovietică de a minimaliza dimensiunea umană și de a sublinia semnificația preocupărilor politico-militare subliniate în primul „capitol” al Actului Final.
Rusia a avut instrumentele procedurale pentru a face acest lucru. Dat fiind faptul că OSCE operează în primul rând prin consens, capacitatea Moscovei de a refuza acordul a paralizat în mod repetat inițiativele organizației pe care le-a considerat contrare intereselor sale geopolitice.
Cu toate acestea, odată cu invazia Ucrainei în 2014, Rusia lui Putin a mers și mai departe decât Uniunea Sovietică – nu numai în ceea ce privește agresiunea militară împotriva unei țări europene, ci și în abordarea sa față de OSCE.
În timp ce Uniunea Sovietică și Rusia post-sovietică sub Boris Elțîn au susținut cel puțin oficial angajamentele privind drepturile omului din Actul Final, regimul lui Putin le-a respins din ce în ce mai mult ca fiind prea „occidentale” și incompatibile cu suveranitatea națională.
Acuzațiile de părtinire occidentală și standarde duble au devenit o temă recurentă în declarațiile rusești la întâlnirile OSCE. Moscova a exploatat sistematic procesul decizional bazat pe consens al OSCE pentru a sabota întreaga dimensiune umană a organizației.
Refuzul Rusiei de a fi de acord cu deciziile-cheie a oprit conferința anuală de revizuire a drepturilor omului a OSCE, a blocat mandatele și finanțarea misiunilor axate pe societatea civilă și drepturile individuale și a blocat mecanismele Organizației de investigare a încălcărilor grave – cu excepția cazului în care astfel de eforturi se aliniază cu interesele geopolitice ale Kremlinului.
De la sabotaj la impas
În timp ce Rusia a blocat sistematic agenda OSCE privind drepturile omului în favoarea concentrării exclusiv pe probleme de securitate, ea a lucrat simultan pentru a reduce dimensiunea politică și militară a Organizației.
După invazia rusă a Ucrainei în 2014, statele participante la OSCE au făcut presiuni pentru monitorizarea frontierei Rusia-Ucraina pentru a determina dacă Rusia trimite arme sau trupe pe teritoriul ucrainean. Cu toate acestea, mandatul tehnic și domeniul geografic al misiunii de observare a OSCE, cu care Rusia a fost de acord, au făcut fizic imposibilă monitorizarea zonei de frontieră mai largi unde au fost suspectate transferuri militare.
În urma invaziei pe scară largă a Ucrainei de către Rusia în 2022, Moscova a refuzat să permită orice prezență a OSCE de-a lungul noilor linii de front. Rusia a blocat, de asemenea, extinderea misiunii speciale de monitorizare a OSCE în Ucraina, blocând efectiv capacitatea organizației de a monitoriza conflictul.
La fel ca majoritatea covârșitoare a organizațiilor internaționale înființate în secolul trecut pentru a reduce tensiunile geopolitice și a înclina balanța relațiilor internaționale către coexistența și cooperarea pașnică, OSCE se află acum într-o criză existențială. Actul final de la Helsinki, o realizare majoră a epocii Războiului Rece, aparține unei ordini internaționale care nu mai există – la fel și OSCE.
Alături de Organizația Națiunilor Unite, Organizația Mondială a Comerțului, Curtea Penală Internațională și multe alte instituții care și-au pierdut coerența și scopul în contextul de astăzi, OSCE va continua să existe prin inerție instituțională – și ca un memento al erei istorice de stabilitate relativă din Europa. Drept urmare, ea rămâne de neînlocuit, fie și numai pentru că noua ordine internațională nu a apărut încă.
