3 ore și 10 minute: atât a durat vizita președintelui României la Chișinău. K. Iohannis a mers acolo de ziua limbii române, pentru a semna o declarație comună. Esența acesteia e ușor de rezumat: România va sprijini Moldova în parcursul european. E foarte bine, chiar dacă declarația nu aduce nimic nou.
De fapt, intenția lui KWI a fost să-și facă bilanțul celor două mandate. Ori, mai precis, să înceapă să vorbească despre el la Chișinău și, evident, cu capitolul referitor la relația bilaterală București-Chișinău. Acesta e, probabil, și motivul pentru care a refuzat să viziteze Moldova alături de cei trei președinți baltici, care au ajuns la Chișinău cu trei zile înainte. Pentru a semna și ei o declarație prin care reafirmă că-i vor ajuta pe moldoveni în parcursul european.
Bilanțul prezidențial conține două grave inexactități. Una e o minciună prin omisiune. Referindu-se la cei zece ani în care a fost șeful statului, Klaus Iohannis a spus: „am avut onoarea de a fi Președintele României în ceea ce putem numi cea mai bună și prolifică perioadă a cooperării între România și Republica Moldova”.
Nu-i chiar așa.
Deceniul care se încheie a cunoscut perioade negre în relația bilaterală. Iar asta pentru că președintele român n-a fost mereu de partea pro-europenilor din jurul Maiei Sandu. Până să ajungă președintă, nici n-a vrut să o primească la Cotroceni. Fiindcă și Klaus Iohannis și principalele două partide din România – PSD și PNL – l-au sprijinit ani la rândul pe Vlad Plahotniuc.
Un fugar precum Ghiță sau Oprescu. Cine a uitat de oligarhul moldovean și de complicitatea oficialităților de la București cu el, poate citi cu mare folos volumul recent publicat al lui Vitalie Ciobanu: „Stat captiv”, mod de folosire: cazul Republicii Moldova.
A doua minciună e și mai grosolană. Răspunzând unei întrebări despre ce va face după ce termină al doilea mandat, K. Iohannis a preferat să vorbească tot despre trecut. „Parcursul european, parcursul euroatlantic al României”, a spus el, „nu mai sunt puse sub semnul întrebării de nimeni și cred că la această atitudine am participat un pic mai mult [decât alții]”.
E îndoielnică, mai întâi de toate, comparația cu predecesorii săi – în fond, E. Constantinescu a reușit deschiderea negocierilor cu UE și cu NATO, I. Iliescu a făcut al treilea mandat în vremea acestora și era încă președinte când am intrat în Alianța Nord-Atlantică, iar T. Băsescu a ridicat toate obstacolele – celebrele „stegulețe roșii” – din calea aderării efective la UE.
E foarte discutabilă și afirmația că UE și NATO nu ar fi contestate de nimeni în România. Președintele pare rătăcit. Poate îi explică un consilier ce program au Simion și Șoșoacă…
Altfel, vizita a fost săracă. Președintele nostru n-a fost curios să-i vadă pe cei 1.800 de moldoveni care au participat, chiar în ziua venirii lui, în Piața Marii Adunări Naționale din Chișinău, la Dictarea Națională, un admirabil omagiu adus limbii vorbite și pe un mal, și pe celălalt al Prutului.
N-a fost curios nici să meargă la târgul de carte Bookfest de la Chișinău, căruia îi acordase de altfel patronajul. Maia Sandu, imediat după reuniunea cu omologul ei de la București, a mers la Bookfest. Întâmplarea a făcut să fiu acolo și să pot măsura astfel simpatia pentru președinta Republicii Moldova, dar și consternarea produsă de absența președintelui român. Dacă venea, ar fi primit, precum Maia Sandu, cărți cu autograf de la autorii români și moldoveni prezenți la târg. Inclusiv Ce vrem de la președintele țării?, un volum de la Humanitas, care cuprinde trei răspunsuri la această întrebare, semnate de Ciprian Mihali, de Sorin Ioniță și de mine.
Ah, să nu uit! Pentru cele trei ore și 10 minute petrecute la Chișinău, un avion a fost adus din Dubai și închiriat la prețurile exorbitante cu care Klaus Iohannis ne-a obișnuit. Partea asta din bilanț nu trebuie s-o evoce, fiindcă a reținut-o deja toată lumea…
Sursa foto: Administrația Prezidențială (2022).
