„În politică, lipsa de inteligență nu este un handicap” ne amintește pe prima pagina a ultimului său număr Dilema Veche, citându-l pe Napoleon Bonaparte. Spectacolul politicii românești confirmă pe deplin acest bon mot.
Putem râde, așadar, gândindu-ne la (sub)mediocritatea clasei noastre politice, care frizează semidoctismul chiar la nivelele sale ierarhic superioare, ne putem mira de abilitatea șmecherilor semidocți de a se menține atât de mult la putere. Să nu-l neglijăm însă pe Abraham Lincoln, care avertiza că nu poți păcăli pe toată lumea la infinit. Poate că lipsa de inteligență și limitele politicienilor își epuizează la un moment dat potențialul și se întoarce împotriva lor; poate că recursul exclusiv la jocuri de imagine și la manipularea percepțiilor alegătorilor nu este un panaceu.
Nu cred, de pildă, că lansarea unei legi a pensiilor care cuprinde inechități de ordin moral, probabil chiar neconstituționale, dacă îl ascultăm pe fostul președinte al CCR Augustin Zegrean, a fost o dovadă de inteligență politică din partea inițiatorilor, adică a PSD și a PNL.
Este adevărat că multe pensii vor crește, dar acest fapt nu poate șterge sentimentul general de inechitate față de nevăzători și față de cei care au muncit în condiții grele, periculoase pentru însăși existența lor, cum au fost minerii. Coeficienții de corecție, care le adăugau câțiva ani la stagiul de cotizare, erau meniți să compenseze riscurile existențiale la care se expuneau muncind în minele de cărbune sau în cele de uraniu.
În această privință nici măcar nu există statistici serioase, pentru că nimeni nu a numărat câți mineri au murit de silicoză și câți nu s-au mai întors din șut. Doar cel care număra lămpașele predate la sfârșitul șutului știa – și tăcea.
Minerii aflați la pensie poate că nu sunt majoritari, dar au familii, vecini și prieteni, care nu vor lăsa nesancționată această inechitate, generată de o inacceptabilă schimbare retroactivă a legislației. Dar nu ni s-a spus de atâtea ori că nicio lege nu poate produce efecte decât pentru viitor, nu pentru trecut?
Artificiul legal de care se prevalează psd-iștii și pnl-iștii este faptul că au lăsat intactă nominal pensia în plată, blocând doar indexarea ea anuală pe mai mulți ani de acum înainte. O mare „găselniță” politică, ce să zicem!
De parcă oamenii nu ar înțelege că astfel puterea de cumpărare a pensiilor va scădea, ca urmare a inflației, și de parcă nu ar vedea că pensiile speciale nu sunt afectate cu nimic, rămânând la un nivel sfidător pentru populația de rând, pentru că lor li se aplică principiul contributivității doar la un cuantum simbolic, și, mai ales, de parcă nu s-ar putea întreba nimeni de ce polițiștii, magistrații și angajații din servicii pot ieșit în continuare la pensie la vârsta maturității, în plină putere, între 45 și 50 de ani, fără să-i penalizeze cineva pentru că nu au un stadiu complet de cotizare.
Totodată, dacă regulile se schimbă retroactiv după bunul plac al guvernanților, cine mai poate crede că pensia lui este garantată și pentru viitor? Sau că PSD este cu adevărat un partid al oamenilor simpli?
Evident, politicienii puterii nu au luat în calcul impactul sentimentului de inechitate pe care l-a generat actuala lege, contând că restul pensionarilor se va bucura de propriile măriri, fără să se sinchisească prea mult de concetățenii lor nedreptățiți.
Cu cinism și superficialitate, pnl-iștii și psd-iștii le-au răspuns pensionarilor din minerit că și așa au pensii mari, la care nu ar fi contribuit, iar purtătorul de cuvânt al PNL, Ionuț Stroe, a avut chiar impertinența să se întrebe retoric, la Digi24, de ce ar merita un miner, care a contribuit „doar” 15 ani, să aibă o pensie mai mare decât tatăl său, care a lucrat ca inginer. Moderatorul ar fi putut să-l întrebe dacă el sau părintele său ar fi lucrat în mină măcar cinci sau zece ani, dar evident nu l-a întrebat.
La același post de televiziune, ministrul Culturii Raluca Turcan, care a inițiat marea recalculare pe când era ministrul Muncii, a vorbit de „corectarea unor inechități”, la modul general. Din nou, nimeni nu a deranjat-o cu amănunte referitoare la presupusele „inechități” și corectarea lor, cum nu o întreabă nimeni nici despre proiectul ei personal de distrugere a Operei Naționale prin fuziunea cu Tinerimea Română, explicabilă doar prin cinismul cu care vrea să mențină un anumit personaj la conducerea Operei.
Nu este nici această tentativă de machiavellism o dovadă de inteligență politică, căci îi va garanta doamnei ministru doar un loc pe lista neagră a istoriei culturii din România.
Este greu de crezut că situația generată de pensiile recalculate în minus nu va avea niciun efect electoral, mai ales după ce vor porni procesele în justiție și contestările la CCR.
Iar avalanșa de erori de calcul a câtorva mii de dosare, care întârzie expedierea deciziilor de recalculare, nu va contribui nici ea la succesul PSD și PNL în alegeri. Mulți vor vedea aici și efectele politizării excesive a aparatului administrativ, de la conducerea Casei de Pensii până la nivelul corpului funcționarilor, unde nu este nimeni angajat fără recomandarea unuia din partidele puterii.
Ne amintim că, în 2021, ministrul Muncii de atunci, doamna Turcan, a cerut și a obținut suplimentarea numărului de angajați al caselor de pensii cu o cifră între 1.000 și 2.000 de oameni, tocmai pentru a realiza recalcularea la timp.
Probabil însă că și-a spus din nou cuvântul (contra)selecția de partid, care se dovedește întotdeauna o idee proastă, căci nu ține cont de profesionalism, iar deficitul de profesionalism din sistemul public lucrează împotriva intereselor politicienilor.
Aceștia însă nu sunt atât de inteligenți încât să-și dea seama de acest lucru, cum nu înțeleg nici importanța reformelor și a curajului în politică. Probabil nu înțeleg nici acum că absența unei reforme a sistemului sanitar și reglementarea prin lege a situației delicate a sfârșitului vieții ar fi evitat situații greu de înțeles și explicat, cum a fost cea de la Spitalul Sf. Pantelimon, pe care o justiție populată și ea cu magistrați prost pregătiți și rău intenționați a complicat-o mai mult decât era cazul, iar o presă inconștientă, în goană după senzațional, dar nu și de adevăr, a dus-o la paroxism, generând o criză morală în societate.
Din nou, lipsa de inteligență și lipsa de scrupule a politicienilor și a mass-media și-au dat mâna fără să înțeleagă din start consecințele sabotării oricărei reforme, iar perspectiva unui faliment total al sistemului a dus doar la scoaterea subiectului din prim plan, cu promisiunea intervenției unor experți străini în etica medicală – binevenită dar rămasă deocamdată doar la nivel declarativ. Chiar și așa, solicitarea nu face decât să scoată în evidență blocajul mental al clasei politice actuale, care se dovedește incapabilă să ia decizii complicate, pentru că se teme de riscurile politice și de dezbateri cărora nu le poate face față.
Din toate aceste motive nu avem, cel puțin deocamdată, nici măcar o schiță de program inovativ și inteligent pentru prezidențiale și/sau parlamentare. Stăm cantonați la nivelul sloganurilor emoționale și patriotice, exercițiul intelectual al inovației fiind blocat de jocurile de interese și de dorința de a menține status–quo-ul.
Nici măcar criticile aduse puterii nu depășesc nivelul retoric, și poate nu este o întâmplare că toți candidații flutură tricolorul și vizează electoratul conservator, tradiționalist, consumator de covrigi și de sarmale, cucernic în formă și mai puțin în conținut, care nu dorește schimbări, ci doar mai mulți bani de la stat.
Electoratul educat, dinamic, informat și cosmopolit, care împinge România înainte împotriva voinței majorității și a clasei sale politice, este deocamdată evitat de candidații intrați oficial în cursă. Opoziția democratică speră că el va vota oricum candidatul anti-PSD cel mai convingător, căci, nu-i așa, altă variantă nu are. S-ar putea ca această aroganță să coste mai mult decât cred strategii politici. Dar cu limitele și cu șabloanele de gândire e greu de luptat în România!
În sfârșit, exista o vreme când ne făceam iluzii că suntem inteligenți în politica internațională, indiferent cât de lipsiți de îndrăzneală – intelectuală și practică – am fi fost pe plan intern. Performanța lui Marcel Ciolacu la Bruxelles ne-a lămurit că nu mai este cazul să ne iluzionăm: să te duci la președinta CE, Ursula von der Leyen, într-o mână cu jalba pentru o păsuire de șapte ani ca să-ți corectezi un deficit care sfidează regulile UE și în cealaltă mână cu numele unui candidat la poziția de comisar european care a mai fost respins o dată și care nu ține cont de cerințele celei a cărei bunăvoință o ceri – iată o dovadă de totală lipsă de inteligență, de „viziune a vizuinii”, cum spunea Marin Sorescu – și un semnal de alarmă pentru toți cei care s-ar gândi să încredințeze politica internațională și de securitate a țării unui politician care confundă combinăgeala domestică cu „politica mare”. Cum scria cândva Grigore Cugler, „găina în veci va fi convinsă că și cămila face ouă”. Și aceasta este, probabil, sinteza lipsei de inteligență, mai ales în politică.
În consecință, neputând evalua calitatea proiectelor politice propuse în acest an electoral, evaluăm abilitatea strategiilor distructive și combinatorii și a manipulării electoratului: cum să fie anihilat Mircea Geoană, cum să fie scoasă din cursă Elena Lasconi, de câți „iepuri” electorali este nevoie pentru a roade zestrea unui candidat sau altul, cum spunea Sebastian Lăzăroiu.
Deocamdată știm de Diana Șoșoacă și Cristian Terheș pe culoarul suveranist-populist și de Cristian Diaconescu pe culoarul democratic de centru-dreapta. Presupunem că marele perdant al tuturor alegerilor nu crede că a ajunge la Cotroceni, dar urmărește să-i pună în dificultate pe Mircea Geoană și/sau pe Nicolae Ciucă. A mai fost folosit într-un scop asemănător în cursa pentru primăria Capitalei, când a acceptat să fie un contracandidat de paie al „independentului” Sorin Oprescu, pe care PSD îl susținea în realitate.
Observăm, în final, că deocamdată personajele cu adevărat inteligente din politică, cum ar fi Ilie Bolojan sau Dan Motreanu, se mențin în plan secundar, chiar dacă numele domnului Bolojan a fost folosit abil pentru a provoca o schismă în PNL și a demasca precaritatea intelectuală a conducerii acestui partid, aservit încă mediocrității arogante a lui Klaus Iohannis. Știu oare acești oameni că timpul lor încă nu a venit? Că nu pot învinge sistemul de rețele mafiote care conduce România?
Împotriva acestei perspective sumbre, singura speranță poate veni de la inteligența electoratului, de la gândirea sa critică, stimulată eficient de gafele guvernanților.
Până la urmă, lipsa de inteligență și aroganța puterii ar putea avea, indirect, prin ricochet, consecințe benefice pentru țară.
