Prin vara lui 2019, călătoream cu trenul prin timp. Lăsând în China neoane, proteină, internet și ultimele resturi de libertate de exprimare, câte erau și alea, trec râul Yalu în Coreea de Nord (DPRK pentru cunoscători) până cu vreo 40 de ani mai devreme, întâmpinat de mici omuleți verzi cu chipiuri supradimensionate, care ordonau răstit, dar politicos, mie și colegilor irlandezi, canadieni și suedezi, care ne oferiserăm voluntari să predăm la Pyongyang (Phenian) University of Science and Technology și primiserăm aprobare în acest sens, să scoatem laptopul, telefonul mobil, flash drive-ul și orice dispozitiv futurist, să punem la dispoziție orice parolă și să îi asistăm entuziast în descoperirea materialelor cu potențial subversiv.
Trecuseră vreo doi ani de la sfârșitul tragic al lui Otto Warmbier (studentul american arestat la Phenian pentru acțiunea teroristă de a fi dezlipit și a-și fi însușit un poster, trimis acasă în comă și mort la puțin timp după) și eram oricum decis să mă și întorc din călătoria în trecut și, drept urmare, să îmi suspend anumite aspecte ale personalității și să urmez cu strictețe regulamentele, instrucțiunile și chiar sugestiile gazdelor noastre (care, de ce să nu recunosc, făceau totuși eforturi remarcabile, nu întotdeauna inutile, de a ne ascunde adevărata față a regimului și de a nu ne face să ne simțim supravegheați la tot pasul).
Verificarea a decurs inițial fără incidente, având chiar aspecte plăcute, mai ales datorită unei tinere (agente) în civil, care mă chestiona „subtil” privind situația mea de sănătate, de familie, profesională, politică etc. Dintr-o dată, însă, s-a instalat panica: pe telefonul unui coleg fusese descoperită o caricatură cu Marele Lider (la propriu) călare pe o rachetă pretins nucleară, trimisă în ultimul moment, sub formă de glumă, de câțiva prieteni „amuzanți” de acasă și pe care nu o ștersese cum trebuie din memorie. Nu mai țin minte exact care era gluma, dar omul se făcuse mai verde ca uniformele respectivilor, iar ei, neștiind cum să reacționeze, pasau responsabilitatea mai sus (pe sistemul „sună un superior”), până la apariția unui general care, spre surprinderea noastră, a pufnit ușor amuzat, a ordonat ca poza să fie ștearsă și ne-a transmis să ne continuăm drumul și să evităm pe viitor asemenea situații.
Bineînțeles, omul a fost stresat pe toată durata șederii, temându-se că nu i se va da drumul să plece, însă nu a fost cazul, iar experiența a decurs fără probleme de acest gen. Toți am revenit în viitor, iar cei interesați pot citi despre ea în „Complexifying Religion”, mai ales că am fost recent și piratat.
Am început cu această poveste pentru că săptămâna trecută (19 martie) citesc în Le Monde că un cercetător francez de la CNRS a trecut printr-o experiență asemănătoare. Un control aleator de rutină al telefonului a dezvăluit mesaje critice la adresa Liderului Suprem, cercetătorul fiind ca urmare expulzat pentru că a exprimat (în conversații private) opinii politice personale care „ar putea fi calificate drept terorism”. E de înțeles, doar că incidentul a avut loc nu în Coreea de Nord, ci la Houston, Statele Unite ale Americii.
Tot în Le Monde, imunologii Yasmine Belkaid și Bana Jabri atrag atenția asupra cenzurii la care sunt supuși oamenii de știință americani. Tot recent, Mamoud Khalil, student arab în Statele Unite, la Columbia University, a fost arestat pentru participarea la protestele pro-Palestina, iar alți studenți, americani, au fost vizați de măsuri precum exmatriculare, suspendare sau revocarea diplomelor, după ce administrația Trump a amenințat conducerea universității cu revocarea finanțării. Alte 60 de universități au fost amenințate cu investigații și măsuri similare.
În curând, protestele în sine vor deveni probabil istorie. La fel și mesajele critice, care vor fi raportate și folosite ca dovezi. În curând, de ce nu, vom avea un sistem de cuantificare a MAGA-ortodoxismului, bazat pe credite, de inspirație asiatică (precum odinioară tovarășul de la amicul Kim). Opozanților le vor putea fi revocate diplomele, arestați sau chiar sinuciși. Abia atunci când oricine va putea efectua salutul nazist fără să se prefacă că făcea altceva, lupta împotriva „catedralei răului” va fi câștigată, dar toate celelalte lupte vor fi pierdute.
America nu a ajuns lider mondial în ultimul secol și ceva pentru că a avut o singură voce, atotputernică și atoateștiutoare, ci tocmai pentru că a avut mai multe, formând o piață a ideilor care, la rândul ei, a creat bunăstare economică, influență geopolitică, progres social. Abia când nu va mai exista această piață, America va intra în declin. În prezent, e încă cea mai mare economie a lumii, are cea mai mare armată și e încă țara care inovează cel mai mult. Dacă am învățat ceva de la Gibbon, Toynbee și alți istorici prăfuiți, e că imperiile se prăbușesc din interior.
Ironic, poate americanii ar avea ce învăța din istoria rivalilor. Începând cu secolul 18, dinastia Qing, încă prosperă și puternică, a introdus o cenzură sălbatică, numită ‘inchiziție literară’, arzând cărți și arhive, rescriind istoria, executând intelectuali, blocând ideile și influențele externe, inovația și reformele politice, lăsând China în urma Europei iluministe și făcând-o să rateze startul revoluției industriale. Ca reacție, societățile secrete, comploturile și revoltele (precum Taiping sau cea a boxerilor) au proliferat, ducând la instabilitatea politică și vulnerabilitatea militară care a determinat pierderea Războaielor Opiului, debutul ‘secolului de umilință’ (cu consecințe care se văd și astăzi), și, într-un final, prăbușirea dinastiei și a imperiului.
Regimul s-a schimbat, cenzura s-a nuanțat, dar vulnerabilitatea a rămas, și pare astăzi singurul motiv pentru care dominația mondială a SUA nu e (din fericire…încă) de domeniul trecutului.
Și mai e o problemă când ai o singură voce: se poate întâmpla ca ea să zică numai prostii. Ascultându-l pe Witcoff vorbind despre negocierile de la Riad, îmi dau seama că rușii, cu expertiza lor diplomatică, riscă să obțină și ce nu se gândiseră să ceară. Nu-i așa că ne-am liniștit cu toții când am auzit că Putin nu e un om rău, că el nu își dorește Europa și chiar că s-a rugat pentru Trump după tentativa de asasinat? Vi-l imaginați pe acest fost agent KGB, autor de atentate teroriste împotriva propriului popor, în genunchi în fața icoanei, cerând divinității să îl cruțe pe Trump, ca poate să facă mai mult bine Rusiei decât Petru cel Mare? Din evlavie, poate mai împinge vreo doi oligarhi problematici de la fereastră.
Câteva zile mai târziu, victorie! Acord pentru armistițiul pe Marea Neagră, anunțat pompos de Washington. Nu trece o oră și apare asteriscul: Putin cere ridicarea sancțiunilor impuse băncilor, producătorilor și exportatorilor de alimente din Rusia. Dacă prin absurd (care devine condiția existențială a administrației americane, așa cum e înțeles de Iannucci mai degrabă decât de Camus) cineva s-ar gândi, necunoscând istoria modului în care se raportează rușii la tratate, să le accepte, bineînțeles că ar urma altele, cel puțin la fel de „rezonabile”, printre care, de ce nu, dreptul de primae noctis cu tinerele din Ucraina.
Ora amatorilor în diplomația americană este, bineînțeles, exploatată la maximum de ruși. Oamenii de afaceri ca Witcoff și Trump nu operează în negocieri decât cu un singur parametru: banii. Diplomații adevărați trebuie să țină cont de factori istorici, culturali, economici și politici doar când își aleg cravata.
Diplomația asa-zis tranzacțională practicată cu atâta entuziasm de Trump&co. de parcă au inventat-o ei, are ca efecte inevitabile erodarea influenței geopolitice (înțeleasă ca proiecție indirectă a puterii), a încrederii între aliați și a stabilității necesare acțiunii pe termen lung, și nu poate reprezenta o paradigmă strategică.
Într-un incident separat, inițial interpretat ca o farsă, Jeffrey Goldberg, editorul-șef al The Atlantic, a fost inclus din greșeală într-un grup de Signal unde elitele strategice ale SUA schimbau informații tactice despre bombardamentele asupra rebelilor houthi, presărate cu emoji și comentarii ironice despre patetismul europenilor, care profită din nou de forța militară americană. Nu există dovadă mai clară că iluzia unei convergențe strategice europene (inclusiv românești) cu actuala administrație americană trebuie depășită, ca și iluzia vreunui rest de gândire strategică în aceeași administrație sau că Idiocracy nu ar fi de fapt un documentar.
În buna tradiție hiperbirocratică, noi, în Europa, ce facem? Ne certăm încă pe denumiri: se numește Rearm sau Readiness? Când, de fapt, avem nevoie urgentă de un plan de investiții pe termen scurt și mediu, ca să nu ajungem în scenariul descris de generalul britanic Sir Richard Shirreff. El ne dă doi ani până când Putin va ataca Europa, după ce a transformat economia Rusiei într-una de război. Scenariul mi se pare improbabil, dar cu siguranță nu imposibil—mai ales dacă nu ne trezim la realitate.
Avem nevoie de noi instituții și reglementări în UE, care să-i crească agilitatea și capacitatea de reacție într-o lume instabilă (eufemism), în care adevăratul inamic al administrației Trump nu pare a fi nici măcar China sau Iranul, ci „cealaltă Americă” și prietenii ei europeni. Inamicii de ieri, până de curând dictatori sângeroși, sunt acum prieteni și aliați. Oameni buni. Superinteligenți. Își doresc pacea și se roagă. În schimb, dușmanii sunt acum oamenii de știință, profesorii, studenții, universitățile, europenii patetici — și, mai presus de toate, istoria însăși.
Pentru că istoria nu tace. Nici dacă o cenzurezi. Nici dacă o ștergi din telefon. Au mai încercat și alții. Și mai încearcă. De aceea nici ei nu au dominat (și nu vor domina) lumea.
