La scurt timp după lansarea de către Ucraina a rachetelor ATACMS produse de SUA împotriva țintelor din Rusia în noiembrie anul trecut, filozoful Slavoj Žižek a criticat vocile americane care susțineau că operațiunile defensive ale Ucrainei împotriva țintelor militare rusești riscă să escaladeze într-un nou război mondial.
Žižek a condamnat și amenințările ruse de a se reacționa împotriva Ucrainei cu arme nucleare, argumentând că Rusia, dat fiind că a inițiat războiul, nu are niciun temei pentru un astfel răspuns.
Pentru a contracara amenințările nucleare ruse, Žižek a propus o nouă doctrină occidentală: „Dacă o țară independentă este atacată cu forțe non-nucleare de către o superputere nucleară, aliații săi au dreptul – chiar obligația – să-i furnizeze arme nucleare, astfel încât să aibă șansa de a descuraja un atac”.
Desigur, probabilitatea ca Ucraina să primească arme nucleare de la țările occidentale – sau să le redobândească – este inexistentă pe termen scurt și mediu. Având în vedere însă climatul internațional și geopolitic actual, Europa trebuie să-și reconsidere poziția față de armele nucleare.
Memorandumul de la Budapesta și eșecul său
În 1994, Ucraina a renunțat la al treilea cel mai mare stoc de arme nucleare din lume în schimbul unor garanții de securitate în baza Memorandumului de la Budapesta.
Acordul, semnat de Rusia, SUA și Marea Britanie, a reafirmat angajamentul lor de a respecta independența, suveranitatea și granițele existente ale Ucrainei.
Rusia a încălcat propriile angajamente atunci când a anexat Crimeea în urmă cu unsprezece ani, în martie 2014, începând nu doar un conflict între două state, ci și un act de agresiune al unui stat nuclear împotriva unui fost stat nuclear, care a ales voluntar dezarmarea. Agresiunea rusă a pervertit orice justificare a dezarmării nucleare.
Rusia a fost principala parte care a încălcat Memorandumului de la Budapesta, însă nu a fost singura.
Articolul 6 din Memorandum prevedea că semnatarii „se vor consulta în cazul în care apare o situație în care angajamente sunt puse sub semnul întrebării”. Între 2014 și 2022, Ucraina a încercat să inițieze astfel de consultări de patru ori, însă niciuna nu a avut succes.
Rusia a refuzat să admită că acțiunile sale încălcă Memorandumul. Între timp, deși SUA, prin Barack Obama, și Marea Britanie, prin premierul David Cameron, au condamnat agresiunea Rusiei, cele două țări au evitat să includă răspunsurile folosind cadrul Memorandumului de la Budapesta, ocolind astfel garanțiile de securitate pentru Ucraina.
În plus, China, autoarea unei declarații separate din 1994 prin care a promis garanții de securitate Ucrainei și în 2013, a promis să ofere garanții de securitate în cazul unei amenințări nucleare, însă a ignorat amenințările nucleare ale Rusiei, oferind în același timp sprijin politic și economic pentru războiul împotriva Ucrainei.
În mod clar, Memorandumul de la Budapesta este mort și îngropat, la fel și ideea de neproliferare nucleară în Europa. În contextul tensiunilor tot mai mari din sânul alianței transatlantice, chestionării angajamentelor NATO și convulsiilor geopolitice care ajung în Europa dinspre Est, Uniunea Europeană trebuie să dezvolte o doctrină nucleară paneuropeană pentru a asigura o securitate continentală autonomă.
Tabloul nuclear european în prezent
Două state europene dețin în prezent arme nucleare: Marea Britanie și Franța.
Marea Britanie menține controlul operațional asupra armelor sale nucleare, dar se bazează foarte mult pe tehnologia americană pentru sistemele-cheie, inclusiv rachetele Trident, proiectele de focoase și întreținerea lor. Această dependență incapacitează în mare măsură Marea Britanie să susțină o descurajare nucleară independentă pe termen lung fără sprijinul SUA.
În schimb, Franța, care a rezistat istoric să se bazeze pe alte puteri în privința securității sale, menține un control deplin asupra forțelor sale nucleare. Spre deosebire de Marea Britanie, Franța nu participă la acordurile de partajare nucleară ale NATO, ceea ce înseamnă că arsenalul său este conceput în primul rând pentru descurajarea națională, mai degrabă decât pentru apărarea colectivă europeană.
În lumina îndoielilor tot mai mari cu privire la angajamentele de securitate ale SUA față de Europa, președintele Emmanuel Macron a sugerat că forțele nucleare ale Franței ar putea contribui la securitatea europeană extinsă. Însă trebuie spus că există obstacole politice și tehnice majore în calea acestei idei.
În primul rând, extinderea descurajării nucleare a Franței pentru a acoperi Europa ar necesita o schimbare fundamentală în politica nucleară franceză, ce s-ar confrunta cu o rezistență majoră în Parlament și în fața opiniei publice.
În al doilea rând, învățând din reticența istorică a Franței de a se baza pe puteri externe în privința securității, nu este prudent ca Europa să depindă de o singură țară – chiar și una europeană – pentru descurajarea nucleară, în special având în vedere influența crescândă a forțelor anti-sistem, atât de extremă dreapta, cât și de extremă stângă în Franța.
În al treilea rând, arsenalul nuclear al Franței, estimat la 290 de focoase, este suficient pentru descurajarea națională și posibil pentru câțiva parteneri europeni, dar este inadecvat pentru a oferi o umbrelă nucleară completă pentru întreaga Europă. În comparație, Rusia și SUA dețin fiecare peste 5.000 de focoase nucleare, inclusiv arsenale mari de arme nucleare tactice, ce lipsesc Franței.
În pofida acestor restricții, Franța este azi singurul stat european cu potențialul de a acoperi unele lipsuri în cazul în care descurajarea nucleară a SUA slăbește. Și mai important, ea ar putea servi drept centru pentru o viitoare forță nucleară europeană sub o doctrină nucleară condusă de UE.
O forță nucleară europeană comună ar spori securitatea Europei și ar asigura independența ei strategică. Dezvoltarea unei doctrine nucleare europene nu este doar o chestiune de apărare – astfel ne asigurăm că Europa rămâne un actor decisiv în modelarea securității regionale și globale într-o lume din ce în ce mai instabilă.
