Pentru cam două săptămâni (de euforie generală), unii credeau că niște alegeri câștigate și un Georgescu ‘retras din politică’ (eu știam că te retragi dintr-o activitate pe care ai practicat-o, că a asculta ordine de la Kremlin nu e politică, e misiune) au rezolvat problema, și acum trăim fericiți până la adânci bătrâneți, singurele pasiuni, în special ale celor cu înclinații mai contabile, urmând a fi stârnite de aventurile bugetare.
Alegerile din Polonia poate ne-au readus la realitate, deși evident că nu pe toți. Mișcările bune, atât politice, cât și de PR, ale noului președinte în primele zile de mandat îndeamnă la un optimism moderat, dar lupta e lungă și nu se rezolvă cu măsuri bugetare și administrație ingenioasă.
Trăim și vom trăi mult timp de acum încolo consecințele războiului cultural importat din vest și alimentat din est. Un exemplu: țara e lovită în aceste zile de episoade devastatoare de grindină, care distrug recoltele. România avea un sistem anti-grindină perfect funcțional, dar acesta a fost dezactivat la presiunea unor asociații de fermieri (vorbim despre o majoritate a fermierilor din România!), sub influența unor teorii conspiraționiste citite pe social media conform cărora aceste sisteme ar provoca secetă (există studii numeroase care demonstrează contrariul) și în baza (cum altfel?!) unei comunicări deficitare a autorităților. Acum, ei, voi, noi, suportăm consecințele… semnatarii petiției nu au dreptul la despăgubiri în caz de dezastru provocat de grindină, recoltele lor distruse sunt înlocuite de importuri, crescând prețurile din piețe.
Toate acestea au cauze culturale profunde, a căror rezolvare cere o viziune holistică, iar micro-soluțiile tehnice, oferite de experții în economie, nu sunt suficiente, dovadă că România, în cea mai bună perioadă economică din istoria sa, s-a aruncat în brațele suveranismului cu un entuziasm auto-distructiv imposibil de explicat rațional.
Ca să începem să înțelegem, ne întoarcem la un antropolog pe care l-am menționat anterior, Geert Hofstede, și la dimensiunile sale culturale. Cea care ne interesează astăzi se numește ‘Uncertainty Avoidance’ – eu am tradus-o ca intoleranță la incertitudine – și, cu câțiva ani în urmă, am realizat un test în acest sens pe care l-am aplicat în Mongolia (unde locuiam la momentul respectiv) ca parte a cercetării pentru carte. Am descoperit atunci că mongolii, trecând printr-o tranziție prelungită de la socialism la capitalism, din care nu i-a scos nicio Uniune Europeană, au dezvoltat o ridicată intoleranță la incertitudinea economică, socială sau politică care le invada viețile, găsind ca antidot șamanismul, un fenomen religios arhaic dar care a explodat ca popularitate, mult mai mult decât religia oficială, budismul Tibetan. Oamenii mergeau la șaman (în general niște șarlatani care l-ar face invidios și pe Guru Georgescu) pentru a intra în contact cu ‘strămoșii’ lor care, pe lângă confirmarea genealogiei (comuniștii au distrus toate documentele de familie pe care le-au găsit în anii ’30, creând o criză colectivă de identitate), le explicau crizele prezentului și ofereau predicții pozitive pentru viitor, cu condiția îndeplinirii unor ritualuri (costisitoare). Șamanii le diminuau oamenilor anxietatea provocată de incertitudinile tranziției.
Mai târziu am aflat că Hofstede a propus o dimensiune culturală asemănătoare, prin care a comparat diverse țări. Surpriză, România are și aici un scor de 90 (din 100), ceea ce înseamnă, printre altele, că românii preferă tradiții, valori și comportamente conservatoare, inovația și abaterea de la norme fiind privite cu suspiciune. In general, oamenii din aceste societăți sunt mai puțin interesați de politică. Dovezi sunt multe, de la cazul fermierilor reticenți la noile tehnologii (în unele cazuri au atacat sistemele antigrindină cu bâte și pietre), până la succesul incredibil al unor impostori care rumegă clișee sămănătorist-fascist-ortodoxe și adoptă comportamente arhaice (inclusiv violență) pentru că, nu-i așa, mai bine alegi răul pe care îl cunoști.
În perioadele de schimbare e ușor să pierdem iluzia controlului asupra realității, și în contextul unei intoleranțe ridicate la incertitudine, este oare surprinzător faptul că lideri lipsiți de scrupule alimentează aceste anxietăți tocmai pentru a se prezenta ca soluții facile? Putin, de exemplu, când simte că pierde țara din mână, mai înscenează un atac terorist, mai atacă vreo fostă republică ‘în scop de apărare’; dinastia Kim a construit si aplicat o întreagă ideologie ultra-represivă în jurul amenințării invaziei imperialiste. În numele interesului național se impun măsuri urgente și drastice pentru a evita criza iminentă; disensiunea înseamnă trădare, poporul are o singură voce, a liderului său. Sună cunoscut? Până și noi, ca indivizi, în contextul unei amenințări vitale, reacționăm asemănător: pulsul crește, vederea devine tunel, rațiunea tace, ignorăm alți stimuli și ne focusăm strict asupra contracarării amenințării. Fără incertitudine, anxietatea e scăzută. Fără anxietate, realitatea percepută este nuanțată de rațiune, care este incompatibilă cu soluțiile facile. Fără anxietate, prin urmare, nu există dictatori sau extremisme. Există doar dialog, negociere și echilibru. Există democrație.
Mișcarea suveranistă la noi a luat amploare odată cu pandemia și a căpătat noi energii odată cu războiul din Ucraina. Anxietatea generată natural de incertitudinea asociată unor astfel de evenimente a fost, și este în continuare, abil amplificată de către forțe interne și externe care dau dovadă de o cunoaștere mult mai fină a naturii umane comparativ cu cei care, teoretic, ar trebui să ne apere.
Cu riscul de a-mi plictisi puținii cititori, repet aproape obsesiv, până va înțelege cineva, că problema noastră e în primul rând culturală, nu economică.
România nu e o afacere, de aceea, pentru a exista, are nevoie de mai mult decât de un buget echilibrat (nu mă înțelegeți greșit, e necesar și ăla). România, ca să existe, are nevoie de lideri cărora să nu le fie frică să renunțe la a folosi frica pentru a obține și menține puterea. Lideri care vindecă diviziunile sociale și vin cu soluții reale (complexe) la probleme complexe, fără să le fie frică de lipsa de popularitate. Lideri care nu sunt nici ‘vocea poporului’, nici trimișii lui Dumnezeu, nici ‘plandemia’, nici ‘Make Romania Great Again’, nici ‘ne bagă UE în război’. Posibil să avem un astfel de președinte. Vom vedea. Dar cu un președinte nu se face primavera politică.
Avem în schimb unii lideri educați la instituții internaționale de prestigiu, precum Academic Singles, pentru care valoarea educației nu stă oricum într-o diplomă de bacalaureat, pierdută sau fictivă. Avem lideri care ‘inventează’ o întreagă mișcare suveranistă pentru a fura efectiv voturi, uneori direct sub formă de senatori și deputați, și a bloca orice încercare de reformă a statului sinecurist pe care l-au creat. Nu zic că nu se poate si mai rău, SUA au lider suprem care răspandește teorii ale conspirației absurde (alte simptome ale anxietătii ridicate), cea mai recentă fiind aceea că Joe Biden ar fi fost executat in 2020 și înlocuit cu o clonă/robot. Avem liderii pe care îi merităm, pentru că ne e prea frică de incertitudinea pe care ne-o aduce viitorul , și de aceea riscăm să nu facem parte din el.
