România stă pe un tezaur de resursă umană subutilizat datorită unor echilibre suboptimale de natură socială, economică și politică.
În parcurile industriale din aglomerațiile urbane, sau în construcții este un deficit cronic de forță de muncă. La fel în HORECA. Avem cea mai scăzută rată de cuprindere în învățământul superior pentru grupele de vârstă corespunzătoare (adică avem cel mai mic număr de studenți) din UE, una din cele mai mari rate de părăsire timpurie a școlii din UE, cea mai mare rată NEETS (tineri de vârstă activă care nu sunt nici în educație nici angajați) din UE. Toate acestea frânează economia românească.
Când ne trezim că nu avem forță de muncă ne uităm fie spre diaspora – imensă – și ne smiorcăim că de ce au plecat și de ce nu se întorc, fie atacăm universitățile că lasă România fără muncitori calificați – unul dintre cele mai simplificatoare mituri care circulă prin mințile antreprenorilor sau ale politicienilor din România.
Și uităm că:
– România are 44% din populație rezidentă în mediul rural.
– 24% din populația din mediul rural este activă în agricultură (comparativ cu câteva procente în orice țară civilizată) făcând agricultura românească una din cele mai puțin productive din Europa
– o treime din fermele din UE sunt în România (vreo 3 milioane), 90% din acestea fiind ferme de subzistență
– că în mediul rural rata de activitate și rata de ocupare sunt cu vreo 10 puncte procentuale mai mici decât în urban
– că procentul tinerilor NEETS din mediul rural e cu aproape 20 puncte procentuale mai mare decât în urban
– că aproximativ 2 milioane de români sunt ocupați în agricultura de subzistență (iar aceștia nu intră în statistica privind neocuparea și sunt înregistrați ca populație activă)
– și toate sunt legate de acces scăzut la educație în mediul rural dar și cu faptul că nu doar sărăcia rurală dar și agricultura de subzistență în mod direct explică în parte abandonul școlar imens din mediul rural.
Probabil că în acest moment în jur de trei milioane de oameni constituie rezerva de resursă umană din mediul rural grav sub-utilizată din România – subeducată, ocupată în agricultura de subzistență sau chiar neocupată sau absentă din populația activă.
Astfel, sărăcia rurală persistentă nu mai apare ca un blestem determinat de lipsa infrastructurii și de accesul la piețe ci o realitate încastrată (embedded) în structura economică și socială a comunităților rurale dominate de proprietăți agricole fragmentate și exploatate în regim de subzistență.
Diverse mecanisme legale și instituționale întrețin și contribuie la reproducerea acestui echilibru dar sociologii și economiștii nu și-au dat deocamdată îndeajuns silința să descâlcească circuitele cauzale care îi fac pe cei din mediul rural să insiste pe modul lor de viață.
Dar am câteva ipoteze.
Astfel, sărăcia, lipsa de oportunități în mediul rural și costurile directe și indirecte serioase ale migrației în urban îi descurajează pe tinerii din rural să aibă cariere educaționale satisfăcătoare și îi determina să adopte strategii de viață care exploatează resursele locale, adesea chiar în agricultura de subzistență, fie să ia drumul străinătății; pentru orice tânăr din această categorie de prin Criștioru de Jos sau Tinca, costul vieții și chiriile din orașe precum Oradea sau Cluj pot reprezenta o provocare insurmontabilă, în condițiile în care orașele mici din apropiere nu oferă oportunități de angajare.
Am avut nenumărate discuții cu tineri din mediul rural pe tema asta. De ce te-ai angaja într-o carieră de muncitor calificat în fabricile din Oradea pentru salariul minim pe economie și bonusuri, când doar chiria unei garsoniere ți l-ar consuma aproape în întregime? Normal că te gândești să aduni sparanghel în Germania sau să te faci polițist.
Dar sunt și alte mecanisme, mai subtile. De exemplu, subvențiile pentru agricultură de la UE sunt cel mai adesea exact prețul plătit de arendași pentru proprietari, fiind un incentive pentru toată lumea pentru a menține actuala structură de proprietate fragmentată (în locul consolidării în mari proprietăți).
În ultimele decenii politicienii români și-au rupt cămeșile de pe ei luptându-se pentru satele românești. Te apucă mila când îl mai auzi pe câte unul cum plânge de dragul satului românesc.
În mod interesant însă, cu toate CNI-urile, PNDL-urile și Anghel Saligny-urile, decalajele dintre rural și urban au crescut în loc să scadă.
Canalizarea, capelele, sălile de sport nu produc locuri de muncă decât pentru cei care le construiesc (o subvenție de la stat pentru construcții, cu alte cuvinte) și eventual pentru angajații care le gestionează. La fel și gazul și apa, care nu creează venituri, ci sunt infrastructura unor servicii pentru care oamenii ar trebui să plătească.
Să recunoaștem că, în mare, aceste programe au reprezentat sume direcționate pentru clientela politică din rural în numele îmbunătățirii calității vieții de la sate. Da, oamenii au canalizare, apă și gaze, dar tot nu au salarii să le plătească și să se bucure în mod autentic de ele.
Este evident că politicile de până acum au fost fundamental greșite și că opțiunea corectă ar fi fost încurajarea unui proces rapid de urbanizare care ar fi contribuit mai substanțial la creșterea economică a României și la calitatea vieții oamenilor implicați, și chiar și la creșterea productivității agricole din țară.
Las oamenilor politici plăcerea de a își imagina diversele scenarii posibile.
