Comunitatea Liberală a stat de vorbă cu profesorul Sergiu Mișcoiu, de la Universitatea Babeș-Bolyai din Cluj, despre recentele alegeri anticipate din Franța. Sergiu Mișcoiu este autorul unui volum despre Frontul Național – Le Front National et ses répercussions sur l’échiquier politique français 1972-2002.
Comunitatea Liberală 1848 – Domnule profesor Sergiu Mișcoiu, sunteți un observator atent al politicii franceze și autorul, printre altele, al unei monografii despre Frontul Național. Tocmai s-a încheiat al II-lea tur al alegerilor din Franța și vă invit să ne spuneți cât de mult a riscat Emmanuel Macron convocând alegeri anticipate.
Sergiu Mișcoiu – Emmanuel Macron a riscat practic totul, a fost un pariu de tipul „totul sau nimic”. În logica președintelui Macron se dorea o clarificare, în sensul instituțiilor celei de-a V-a Republici: fie un guvern care rămâne cu o majoritate fie ea și relativă, dar puternică, după noile alegeri, fie o coabitare cu un guvern de extremă dreapta, dacă poporul decide astfel. Speranța lui Macron era, desigur, aceea că francezii vor opta pentru prima variantă, cu un guvern majoritar al centrului, chiar dacă va avea o majoritate relativă. Calculul era bazat pe apariția, între cele două tururi, a unui „front republican” împotriva Frontului Național, care să funcționeze ca un veritabil „cordon sanitar” pentru a împiedica victoria extremei drepte.
Totul a funcționat conform planului, mai puțin faptul că președintele Macron a subestimat capacitatea forțelor de stânga de a se uni, de a lucra împreună, de a prezenta câte un candidat unic în fiecare circumscripție, de a câștiga din punct de vedere moral primul tur, arătând că singura soluție pentru îndepărtarea extremei drepte de perspectiva câștigării alegerilor este un bloc de stânga – centru-stânga. Acest lucru nu a fost anticipat de președintele Macron. Cu alte cuvinte, planul său inițial era riscant, însă era fezabil, însă înfrângerea extremei drepte nu a aparținut formațiunii centriste Ensemble, ci Noului Front Popular.
Comunitatea Liberală 1848 – S-a schimbat ceva esențial între cele două tururi, mulți se așteptau ca Frontul Național să fie pe primul loc. Ce s-a întâmplat cu mobilizarea la vot, am remarcat o prezență istorică a francezilor la vot.
Sergiu Mișcoiu – Sistemul electoral francez e un sistem majoritar cu două tururi, însă în turul al II-lea pot accede toți candidații care au obținut peste 12,5% din voturile persoanelor înscrise pe listele electorale, ceea ce înseamnă în practică între 17% și 21-22% dintre cei prezenți, în funcție de prezența efectivă la urne, care, la aceste alegeri, a fost considerabilă. Am avut o împărțire în trei mari blocuri, stânga reunindu-se la rândul său, am avut multe situații cu 3 candidați calificați în turul II, ba chiar 10 circumscripții cu 4 candidați intrați în turul II. Dacă turul al doilea s-ar fi menținut sub această formă, fără nicio retragere, am fi avut peste 300 de „triangulare” și încă vreo 10 quadrangulare în turul doi, iar Adunarea Națională/Frontul Național ar fi fost avantajat de această configurație, situându-se de cele mai multe ori pe locul I și deci adjudecând multe mandate.
Ce s-a întâmplat a fost că, în planul retoric, a existat o supralicitare a pericolului pe care acest partid l-ar fi reprezentat dacă ar fi ajuns la guvernare, cu un discurs că este antidemocratic, neofascist ș.a.m.d., stârnind o emoție vie în rândul populației. Apoi, în plan strategic, atât candidații stângii, cât și candidații centrului au făcut un pas în spate când nu aveau șanse să câștige, s-au „desistat” cum se zice în Franța, renunțând la participarea la turul II, ceea ce a produs în foarte multe circumscripții o coagulare a forțelor împotriva candidatului Frontului Național. În felul acesta, Frontul Național a fost privat de peste 100 de mandate.
Comunitatea Liberală 1848 – Tabloul alegerilor arată că Centrul e presat între extreme și cel puțin în România se știu mai multe despre extrema dreapta. Sunt însă și unele voci care văd riscuri și posibile reorientări și în cadrul extremei stângi. Care ar fi riscurile reale și cele imaginare?
Sergiu Mișcoiu – Calificarea Noului Front Popular (NFP) ca fiind de „extremă stângă” este mai degrabă opera extremei drepte, pentru că în mod rezonabil în acest nou Front Popular avem partide de dimensiuni variabile, care merg de la o zonă a extremei stângi troțkiste (marginală în NFP) la o zonă majoritară a stângii și centrului-stânga, care include, printre alții, un fost președinte al Franței acuzat că este prea centrist, François Hollande. El e chezășia că acest nou Front Popular nu este un bloc extremist, ci un agregat de curente care merg de la stânga radicală la centru-stânga. În acest bloc avem și partidului lui Jean-Luc Mélenchon, Franța Nesupusă (LFI), un partid format în parte din militanți ai stângii radicale, însă el e minoritar față de celelalte partide, având 74 de mandate din 182. Mai mult, nucleul dur al acestui partid în jurul lui Mélenchon și al altor lideri mai sulfuroși este, la rândul său, doar o componentă a grupului aleșilor LFI. Așadar, Noul Front Popular are o componentă de stânga mai radicală, o componentă largă socialistă (aici este de remarcat și succesul electoral al Partidului Socialist, pe care mulți îl vedeau mort după 2022 sau chiar 2017, având în 2024 o creștere de la 32 la 60 de deputați). Practic, este aproape la egalitate cu partidul lui Mélenchon. Tot aici avem ecologiștii, care obțin o performanță bună cu 30 de mandate, cu un program de guvernare de centru-stânga specific acestei sensibilități politice.
În ceea ce privește politica externă, a avut loc o discuție cu reprezentanții Frontului Popular și decizia luată a fost aceea de a merge mai departe cu susținerea Ucrainei în războiul cu Rusia, alungând orice umbră de îndoială pe care o lăsase Mélenchon în 2022, când avea un discurs ce părea rusofil. De fapt „rusofilia”, mai mult sau mai puțin mărturisită, s-a situat în zona Frontului Național, care nu știu să se dezbăreze de legăturile continuate cu Moscova. Partidul a și fost finanțat în 2012 de băncile rusești. Nu cred că există temeri serioase în ceea ce privește direcția de politică externă a Franței, însă o mare problemă este viitoarea coaliție guvernamentală, fiindcă avem cel mai fragmentat Parlament din istoria recentă a Franței.
Comunitatea Liberală 1848 – În câteva săptămâni sunt Jocurile Olimpice și mulți se întreabă dacă Franța rămâne o țară guvernabilă. Care sunt scenariile de lucru pentru un posibil guvern?
Sergiu Mișcoiu – Scenariul de a numi un premier din blocul majoritar din Parlament nu este posibil, întrucât nu avem o astfel de majoritate, avem grupuri parlamentare fragmentate. Rămân două scenarii de bază. Primul este cel al unei coaliții între Centrul lui Macron și Noul Front Popular, cu susținere parlamentară largă, așadar o coaliție de centru-stânga. Dificultatea majoră este că mulți dintre candidații lui Mélenchon au atacat încontinuu guvernarea macronistă și au un program radical diferit decât al președintelui Macron. Se pune deci întrebarea: Cum va arăta un program de guvernare al NFP împreună cu Ensemble/Renaissance? Va renunța noul Guvern, de pildă, la legea pensiilor, care a fost un măr al discordiei în legislatura anterioară? O altă problemă este că Franța nu are experiența unor coaliții parlamentare largi, până la urmă cea de-a Cincea Republică a fost construită pentru a împiedica „regimul partidelor”, regimul ultra-parlamentar al coalițiilor care se fac și se desfac. Iată că am ajuns din nou la o asemenea situație.
Cealaltă variantă posibilă ar fi cea a unui guvern minoritar, din partea Noului Front Popular, fără participarea la guvern a partidului lui Macron, un guvern care s-ar baza pe un total de doar 180 de parlamentari din 577. O minoritate destul de puțin importantă, dar care totuși ar avea un ascendent asupra tuturor celorlalte blocuri, datorită poziției de prim bloc politic. Am avea un guvern care și-ar negocia fiecare proiect în Parlament, sperând să găsească o majoritate de conjunctură. E greu de imaginat că nu va exista o moțiune de cenzură într-un an, să spunem, sau câteva luni, care să să treacă cu brio și să arunce Franța într-o nouă criză guvernamentală.
Totuși, această variantă este facilitată de o particularitate a sistemului francez: nu este nevoie de vot de investitură din partea Parlamentului, guvernul este numit de Președinte, el poate cădea la o moțiune de cenzură, însă nu au nevoie de o majoritate pentru a fi puși în funcție. Acest lucru obligă opozanții să se ralieze împotriva Guvernului și să adune peste jumătate din numărul de parlamentari, operațiune care se poate dovedi extrem de dificilă.
Comunitatea Liberală 1848 – Vă mulțumim în numele cititorilor!