În această perioadă Recep Tayyip Erdoğan, lider suprem și dificil de contestat al Turciei moderne se află în turneu balcanic – o „ofensivă de șarm” așa cum se organiza odinioară, când Ankara încă mai era considerată candidată pe bune să adere la UE.
Evident, această inițiativă face parte din seria celor înfăptuite în numele politicii „make Turkiye great again” – măcar pe plan extern, dacă nu și intern, unde inflația galopantă, economia în constant declin și tensiunile politice sunt la ordinea zilei.
Cert este că Erdoğan a lăsat demult în urmă „visul european”, începând din ce în ce mai mult să privească spre alte orizonturi: în primul rând spre țările musulmane sunnite, al căror „Apărător” dorește în continuare să fie (chiar dacă în războiul actual din Palestina nu a avut succesul scontat pe post de intermediar între Netanyahu și Hamas).
Aici e de menționat că, oricât de tare ar critica Israelul, Turcia continuă să întrețină unele relații cu Tel Aviv (deși în mod oficial acestea au fost stopate în mai 2024!).
Cât despre decimarea mișcării Hezbollah și deci erodarea prestigiului Iranului din regiune, nu s-ar putea spune că nu corespunde intereselor lui Tayyip – el nu a agreat niciodată rivalitatea Teheranului la hegemonia regională.
Pe aceeași poziție ca importanță în sfera de influență a Turciei sunt țările cu populație de origine turcică, pe care le susține de aproape și cu care are relații strânse încă de la destrămarea URSS: Uzbekistan, Turkmenistan.
Și imediat după stepele central-asiatice urmează statele ce au făcut parte din fostul Imperiu Otoman, în special dacă au și populație musulmană: Bosnia, Kosovo, Albania.
La Tirana tocmai a fost inaugurată marea moschee construită cu bani de la Ankara – și nu este prima dată când Turcia îl sprijină pe șeful executivului albanez, Edi Rama: în ianuarie 2022, Erdoğan a inaugurat personal cele 522 de apartamente dăruite victimelor cutremurului survenit cu trei ani înainte.
De data aceasta, moscheea nu e neapărat destinată uzului populației musulmane practicante (căci foarte mulți albanezi sunt fie creștini, fie Bektași, un ordin sufist persecutat de otomani), ci reprezintă mai degrabă legătura indestructibilă cu trecutul, dacă nu cu viitorul. Ca și moscheea din secolul XIII din centrul capitalei albaneze, și ea restaurată cu ani în urmă de către Ankara.
Toate aceste moschei fac parte din „proiectul” menit să imortalizeze figura liderului neo-otoman alături de sultani: prin „recucerirea spirituală” a teritoriului pierdut la întemeierea Turciei moderne în 1923.
Și cu restul țărilor balcanice relațiile devin tot mai strânse: zilele acestea Erdoğan se află la Belgrad, la forumul de business organizat de Serbia, printre obiective fiind și semnarea de numeroase acorduri bilaterale.
Pe un plan mai îndepărtat, la capitolul orizonturi de cucerit, se află continentul african, unde Turcia a preluat cu succes numeroase proiecte de infrastructură și construcții (în principal autostrăzi și moschei), dar în care își consolidează progresiv și prezența militară – exemple concludente ar fi Libia (în timpul războiului civil, dar nu numai), Maroc, Somalia sau Djibouti.
Pentru cine cunoaște metehnele lui Erdoğan, strategia de distragere a atenției de la problemele naționale prin mega-proiecte internaționale este tipică: el știe bine că, asemenea tuturor marilor ex-imperii, reputația „nației” primează, numai că, după 20 de ani de guvernare a partidului său, AKP (Adalet ve Kalkınma Partisi se traduce prin Partidul Dreptății și al Progresului), poporul turc nu a avut parte nici de dreptate, nici de progres.
Și mai nou, nici măcar de un nivel de trai minim, nu decent. Iar după promisiunile deșarte legate de reconstrucția zonelor afectate de cutremurul din 2023, răbdarea poporului s-a isprăvit cu desăvârșire.
AKP a încasat lovitura de grație în data de 31 martie 2024, când a pierdut rușinos alegerile locale în favoarea opoziției kemaliste, partidul fondat odinioară de Mustafa Atatürk: o victorie a secularismului în fața unui populism otrăvit de o propagandă naționalist-islamică, periculos de antidemocratică și represivă față de orice fel de critică – îndeosebi față de cea venită din partea societății civile în vederea respectării drepturilor omului și a libertății presei.
Lui Erdoğan îi mai rămân patru ani de mandat. Dar foarte curând toate turneele internaționale, posibila aderare la BRICS și arestările de „teroriști” PKK sau Mossad, ce cresc direct proporțional cu inflația, nu vor mai fi suficiente pentru a calma spiritele în țară…
Opoziția se regrupează și își pregătește deja candidatul ce îl va detrona în 2028.
Se apropie începutul sfârșitului erei lui Erdoğan.
Credit foto – MintPressNews.
