După frenezia politică a anilor 1996-2000, când a avut loc prima alternanță la putere în România și Convenția Democratică a câștigat în fața PDSR-ului, predecesorul actualului PSD, au urmat alegerile prezidențiale din anul 2000.
Mandatul Convenției a debutat sub semnul entuziasmului general, cu un program major de reforme și, mai ales, cu visele și lozincile scandate în anii 1990 în Piața Universității. Printre ele se număra scoaterea din politică a fostei nomenklaturi comuniste și aplicarea lustrației, după modelul altor țări eliberate de utopia marxistă.
Primul vizat era, desigur, Ion Iliescu, fost cadru de nădejde al PCR, fost ministru al Tineretului în anii 1960 și membru al Comitetului Central al PCR. Ion Iliescu nu avea doar trecutul unui aparatcik comunist, chiar dacă picase în dizgrația lui Ceaușescu în 1971 după acuzația de „intelectualism”, ci avea și alte schelete în dulap.
Convenția Democrată fusese un conglomerat alcătuit din șase partide, care a câștigat alegerile din 1996 pe un val de nemulțumire împotriva PDSR-ului, aflat sub conducerea lui Ion Iliescu de aproape două mandate. Neînțelegerile dintre cele șase partide și reformele eșuate sau amânate au condus la primul guvern tehnocrat din istoria României, încredințat lui Mugur Isărescu, cu speranța că el va redresa finanțele publice.
Președintele în funcție, Emil Constantinescu, a decis pe ultima sută de metri că nu mai candidează, lăsând forțele politice de dreapta fără locomotivă. În istoria acelor ani a rămas replica, apocrifă sau nu, că „a fost învins de Servicii”, un enunț negat ulterior și suspendat fără alte explicații.
Tot eșecul guvernării în coaliție al anilor 1996-1999 a fost decontat de principalul partid al Convenției, PNȚ-CD, însă nici alți membri ai CDR nu stăteau bine în sondaje.
Pe fondul dezamăgirii față de privatizările făcute anapoda, inflației, capturării resurselor publice de foști comuniști sau foști membri ai Securității, a crescut principalul partid anti-sistem al epocii, Partidul România Mare, condus de fostul poet de curte al lui Ceaușescu, Corneliu Vadim Tudor.
Vadim Tudor trecea drept cel mai toxic lider politic al epocii, cu atât mai periculos cu cât avea o cultură aparent solidă. Profilul său politic era cel al naționalismului șovin, cu accente antisemite, nostalgic după presupusele proiecte grandioase ale lui Ceaușescu și îi reprezenta, fără îndoială, pe cei care pierduseră trenul tranziției, fie prin șomaj în urma închiderii unor fabrici active doar în circuitul CAER, fie prin inadaptare la o lume nouă și necunoscută.
În partea „democrată” a spectrului politic erau aliniați Mugur Isărescu, candidat al CDR, Theodor Stolojan, din partea PNL, Petre Roman, președinte al PD, și György Frunda, longevivul lider al UDMR și Teodor Meleșcanu, fost ministru de Externe și plecat din FDSN/PDSR pentru a conduce un minuscul partid de nișă numit APR, Alianța pentru România.
Toate sondajele epocii prevesteau ce e mai rău, anume un tur doi al alegerilor prezidențiale între Ion Iliescu, care a revenit în forță după înfrângerea din 1996, și Corneliu Vadim Tudor, liderul naționalismului antisemit, șovin și antieuropean și apropiat de fostele cadre ale Securității.
Un apel al elitelor intelectuale din noiembrie 2000 și-a făcut auzite ecourile în presa epocii.
Astfel, un comunicat publicat în fostul ziar Ziua solicita în registru de urgență:
„Ne aflăm într-un moment deosebit de critic.
Riscăm să ne întoarcem la partidul unic și să periclităm integrarea euro-atlantică, dacă o singură formațiune politică câștigă alegerile cu o largă majoritate.
Riscăm ca turul doi al alegerilor prezidențiale să ofere o nemeritată șansă candidatului PRM ca prezumtiv opozant al lui Ion Iliescu. (…)
Dată fiind gravitatea situației, solicităm:
– negocieri urgente ca prin eventuala renunțare să poate fi opus candidatului PDSR un singur contracandidat puternic
– încetarea imediată a atacurilor reciproce între partide și candidați.
În joc este destinul nostru și al copiilor noștri, precum și destinul european al României.
Această intervenție vine în ceasul al 12-lea.” [1]
Evident, nimeni nu a răspuns apelului cu excepția lui György Frunda, dar și acesta în anumite condiții. Astfel, deși sondajele arătau o finală de tur doi cu Iliescu versus Vadim, nimeni nu a făcut nicio alianță pentru a preveni ascensiunea lui Vadim.
Rezultatele primului tur al alegerilor prezidențiale din 2000 au arătat astfel:
| Iliescu | Vadim | Stolojan | Isărescu | Frunda | Roman | Meleșcanu |
| 4.076.273 | 3.178.293 | 1.321.420 | 1.069.463 | 696.989 | 334.852 | 214.642 |
| 36,35% | 28,34% | 11,78% | 9,54% | 6,22% | 2,99% | 1,91% |
Cu alte cuvinte, toate voturile anti-Iliescu s-au împărțit între candidați intrați în logica implacabilă a campaniei electorale.
Votul popular, deși majoritar împotriva lui Iliescu, a pierdut prin lipsă de viziune, alimentată de iluziile fiecărui candidat că va surclasa alți candidați și va juca finala alegerilor prezidențiale.
Tactica de a construi o falsă alternativă în turul doi al alegerilor nu e nouă, a fost patentată cu mult înaintea alegerilor din 2000 în alte țări.
Ea a rămas o tehnică preferată de autocrați din republicile foste-sovietice, anume a întări, pe ascuns, partidele extremiste astfel încât partenerii occidentali să se resemneze cu opțiunea așa-zis preferabilă, „răul cel mai mic”.
Apoi, când nimic nu mai era de schimbat, au apărut apelurile disperate al elitelor intelectuale ca, pentru scopul mai înalt al salvării democrației, cetățeanul să voteze totuși Ion Iliescu, perceput drept „răul mai mic” în comparație cu Vadim.
Cu alte cuvinte, că e nevoie să înghițim o broască râioasă pentru bunul mers al democrației.
Mulți s-au temut că aceste apeluri nu vor avea vreun rezultat – Ion Iliescu avea în dulap aceleași schelete ca și acum: Dosarul Revoluției și Dosarul Mineriadelor, nici astăzi judecate în instanță.
Acest lucru a fost parțial adevărat, mai bine de 1.300.000 de cetățeni au refuzat să participe la turul al doilea, deși veniseră la primul tur. În final, Iliescu a câștigat cu 66,83% în fața lui Vadim cu 33,17%.
Astăzi, cei care au votat în anul 2000 și au ales Iliescu în defavoarea lui Vadim înghițind pe nemestecate o broască râioasă spre binele democrației vor avea o senzație de deja vu.
După eliminarea Dianei Șoșoacă din cursa prezidențială, dată fiind decizia mult disputată a CCR, de la care două judecătoare au lipsit și împotriva căreia alte două s-au opus deschis, așadar cu o majoritate la limită de 5-4 din cei nouă membri ai CCR, e clar pentru toată lumea că manevra avantajează tot un candidat al extremei drepte, succesorul lui Vadim Tudor în zona naționalismului anti-european, George Simion.
Această decizie a CCR nu a produs rumoare doar pe malurile Dîmboviței. Presa occidentală, Politico, a titrat știrea astfel – Decizie fără precedent în „stilul lui Putin” zguduie alegerile din România.
Și au dreptate. Doar o democrație inspirată de autocrația lui Putin poate interfera cu procesele electorale așa cum am văzut anul acesta.
Spun unii că istoria se repetă și din acest motiv o studiem, să nu repetăm ororile trecutului. Mă îndoiesc că e așa. Poate va ține repetarea poveștii din 2000.
Pe termen lung însă, efectele acestui scenariu asupra încrederii în mecanismele democrației vor fi dezastruoase.
În lipsa unui front civic comun împotriva extremei drepte, vom fi martori ai scenariului din 2000, când ni se va spune că „răul cel mai mic” e totuși candidatul PSD.
Cu alte cuvinte, că în locul unei competiții cinstite între candidați ferm pro-occidentali vom avea din nou o falsă alegere în fața urnelor.
[1] Fragment preluat din Dan Pavel, Iulian Huiu, „Nu putem reuși decât împreună. O istorie analitică a Convenției Democratice, 1989-2000”, Polirom, 2003
