În mai 2017, în timp ce vizitam Parisul, un prieten mi-a arătat o carte de benzi desenate, La Présidente (Președinta), primul volum din seria omonimă scrisă de François Durpaire și ilustrată de Farid Boudjellal.
Volumul, o lucrare de ficțiune politică, a fost publicat în 2015 și descrie primele 100 de zile ale președintei Marine Le Pen, după alegerile pe care le-ar fi câștigat în mai 2017.
Având subtitlul „Nu veți putea spune că nu ați știut”, volumul ne pune în fața ochilor o imagine întunecată a transformării celei de-a V-a Republici Franceze într-un regim autoritar care se bazează – pentru a asigura legea și ordinea – pe represiunea poliției, controlul asupra mass-mediei, expulzări în masă ale imigranților ilegali și supravegherea digitală omniprezentă.
În volumul de ficțiune, Franța ar părăsi zona euro și ar reintroduce francul. Le Pen ar scoate Franța din NATO și va consolida relațiile cu Donald Trump și Vladimir Putin.
Cartea e scrisă în oglindă cu romanul Supunere, o ficțiune de Michel Houellebecq publicat cu doar câteva luni înainte de apariția La Présidente.
În romanul lui Houellebecq, Le Pen crește în sondaje doar până în 2022, însă pierde alegerile prezidențiale din 2022 în fața lui Mohammed Ben-Abbes, un lider fictiv al Partidului Frăția Musulmană.
Ben-Abbes islamizează repede Franța și dezvoltă relații geopolitice cu Africa de Nord și Orientul Mijlociu. În schimb, în cel de-al doilea volum din La Présidente, Le Pen – a cărei guvernare a devenit tot mai dictatorială – îl va aresta pe Mohammed Ben Labbes, un lider fictiv al Frăției, pentru o presupusă colaborare cu o putere străină.
În mod neașteptat, atât romanul Soumission, cât și seria de benzi desenate La Présidente se termină pașnic.
După tulburările sociale inițiale, Ben-Abbes reușește să pacifice Franța, care se supune, mai degrabă decât să fie supusă, islamizării prin coruperea elitelor intelectuale.
În ultimul volum din La Présidente, Emmanuel Macron o învinge detașat pe Le Pen în turul doi al alegerilor prezidențiale din 2024 și reinstituie ordinea liberal-democrată.
Fără final fericit
Există și o ironie acidă în finalul ficțiunii La Présidente: în 2024, Macron pierde în fața lui Le Pen.
Cele mai recente rezultate ale alegerilor franceze din 2024 vorbesc de la sine.
Lista lui Le Pen „Franța se întoarce!” a câștigat alegerile pentru Parlamentul European cu 31,37% din voturi, în timp ce blocul lui Macron a obținut doar 14,60%.
Partidul Reuniunea Națională al lui Le Pen și aliații săi au câștigat primul tur al alegerilor parlamentare anticipate cu aproximativ 33% din voturi, față de 21,27% obținute de coaliția pro-Macron „Împreună”, care s-a clasat pe locul trei, după alianța de stânga „Noul Front Popular”, cu 28,14%.
Dacă decizia riscantă a lui Macron de a organiza alegeri parlamentare anticipate deschide calea pentru un guvern de extremă dreapta, vom asista atunci la un apogeu al narațiunii conform căreia forțele centriste franceze aduc extrema dreaptă la putere.
Lecția de istorie a lui Mitterrand
Puțini își mai amintesc astăzi că președintele socialist François Mitterrand a fost cel care, la mijlocul anilor 1980, a dat apă la moară Frontului Național, pe atunci un actor marginal de extremă dreapta, condus de Jean-Marie Le Pen, tatăl lui Marine.
Pentru a slăbi Adunarea Republicii, partidul de centru-dreapta, Mitterrand a folosit principalele canale de televiziune din Franța pentru a oferi mai mult spațiu de știri Frontului Național.
Drept urmare, extrema dreaptă a obținut 10,95% din voturi la alegerile pentru Parlamentul European din 1984 – un succes marcant în comparație cu lamentabilul 0,18%, obținut de Frontul Naționa la alegerile parlamentare din 1981.
Trucul lui Mitterrand a funcționat parțial: creșterea extremei drepte nu a afectat centru-dreapta atât de mult pe cât și-ar fi dorit.
Mitterrand a mers și mai departe și a instituit un sistem de reprezentare proporțională pentru alegerile parlamentare din 1986 – introducerea acestui sistem vizând direct aducerea Frontului Național în Adunarea Națională și obstrucționarea planurilor centrului-dreapta de a forma o majoritate parlamentară.
Și acest truc al lui Mitterrand a eșuat: deși extrema dreaptă a intrat în parlament și Adunarea pentru Republică a avut într-adevăr probleme, forțele de centru-dreapta au reușit în final să formeze o majoritate parlamentară și o coaliție guvernamentală.
Din acel moment, Frontul Național s-a înrădăcinat în Franța ca o forță anti-sistem semnificativă.
În anul 2024 din ultimul volum al benzilor desenate La Présidente, fictivul Macron a salvat Franța de dictatura extremei drepte.
În același an, adevăratul președinte Macron ar putea face un deserviciu și mai mare celei de-a V-a Republici Franceze decât președintele Mitterrand.
Franța nu a mai avut un guvern de extremă dreapta de la Guvernul de la Vichy (1940-1944) sub mareșalul Philippe Pétain, iar acesta a fost un regim autoritar de dreapta care a colaborat cu cel de-al Treilea Reich.
Astăzi, în contextul războiului Rusiei împotriva Ucrainei, al dezangajării treptate a SUA din problemele europene și al provocărilor globale precum schimbările climatice și a patra revoluție industrială, o Franță fără ordine socială, politică și economică va fi un dezastru pentru Europa și, în cele din urmă, pentru poporul francez.
Nu putem decât să sperăm că oricine va forma noul guvern francez, va ține cont de acest lucru.
