Nimeni nu crede că navele de luptă de tip cuirasate reprezintă o modalitate bună de a cheltui banii americanilor.
Dintre numeroasele lucruri ridicole, contraproductive și de-a dreptul dăunătoare pe care le-a făcut Donald Trump, efortul său de a crea o „Flotă de Aur” de cuirasate din „clasa Trump” este departe de a fi cea mai gravă abatere.
Este, însă, absolut tipic pentru contextul personalizat și lipsit de proceduri în care a decăzut procesul decizional privind securitatea națională a Americii în cel de-al doilea mandat al său.
Statele Unite nu au mai dat în folosință un nou cuirasat de la lansarea navei USS Missouri în 1944.
Există motive întemeiate pentru acest lucru: într-o epocă a aviației navale și a rachetelor, cuirasatele devin ținte plutitoare uriașe, predispuse să fie scufundate cu mult înainte ca vreuna dintre armele lor să poată fi utilizată.
Cuirasatele deveniseră deja inutile din cauza portavioanelor încă din timpul celui de-al Doilea Război Mondial, iar de atunci au fost folosite doar pentru bombardamente de coastă atunci când s-au confruntat cu un inamic precum Irakul, care nu dispunea de mijloacele necesare pentru a riposta.
Ele ar fi mai mult decât inutile într-un război cu China sau chiar cu Iranul, ambele desfășurând un număr uriaș de rachete balistice și de croazieră care ar putea lovi cu ușurință niște ținte atât de mari.
Evident, Trump a decis de unul singur să ordone Marinei să construiască noi cuirasate, bazându-se pe faptul că a urmărit serialul de televiziune alb-negru Victory at Sea în tinerețe.
El a deplâns faptul că Statele Unite construiesc nave mai mici și s-a lăudat că navele sale de luptă planificate vor fi „cele mai rapide, cele mai mari și de departe — de 100 de ori — mai puternice”.
Îmi amintesc că urmăream și adoram Victory at Sea când eram copil, la sfârșitul anilor 1950. Dar că lumea a evoluat de atunci. Nu însă și pentru Trump: a face America măreață din nou constă, în atât de multe domenii, în reproducerea lumii așa cum și-o amintește el de când era tânăr, când Statele Unite erau o forță industrială, iar femeile și minoritățile rasiale nu erau atât de proeminente la locul de muncă.
Proiectul său reflectă pe deplin vanitatea președintelui: clasele de nave sunt denumite de obicei după nava principală (în acest caz, viitoarea USS Defiant); Trump vrea ca acestea să îi poarte numele și să aibă apelativul „de Aur” atașat numelui flotei, asemenea „Marii Flote Albe” a lui Theodore Roosevelt.
Costul major al acestei inițiative prost concepute va devia fondurile de planificare și proiectare deja alocate de la navele pe care Marina chiar își dorește să le construiască.
Din fericire, este foarte puțin probabil ca vreuna dintre aceste nave să fie construită vreodată. Trump nu are cum să autorizeze miliardele de dolari pe care le-ar costa această flotă și nu pare să existe niciun entuziasm pentru proiect, nici în Congres, nici în Marină, cu excepția unor donatori de campanie precum fostul secretar al Marinei, John Phelan.
Phelan însuși ar fi fost înlăturat din funcție pentru că i-a spus lui Trump că noile nave nu ar putea fi finalizate în timpul celui de-al doilea mandat al președintelui și că s-ar putea să trebuiască să fie construite în șantiere navale străine.
Politica de securitate națională a lui Trump a fost lipsită de proceduri de sus până jos.
Nu există nimeni în administrație capabil să-i spună președintelui că construirea de noi cuirasate este o idee stupidă și nu există nicio inhibiție din partea lui Trump în a pretinde expertiză într-un domeniu despre care nu știe absolut nimic.
Adolescentul Trump care se uita la Victory at Sea este acum un adolescent de 80 de ani care conduce cea mai puternică țară din lume. Luarea deciziilor privind securitatea națională, în absența unor proceduri regulate și a unei verificări atente, riscă să atragă Statele Unite în conflicte cu consecințe uriașe neprevăzute.
Ah, poate că asta s-a întâmplat deja.
Nota redacției – Articolul profesorului Francis Fukuyama a fost publicat pe site-ul Persuasion și este tradus cu acordul editorului. Printre ultimele cărți publicate se numără Liberalism and Its Discontents.
