Primul eveniment major al anului electoral 2024 pe plan internațional tocmai s-a încheiat și nu este de bun augur. După cum toată lumea anticipase, Vladimir Putin a fost ales din nou președinte al Federației Ruse cu un scor imens, dar în urma unor alegeri contestate de toată lumea democratică, al căror simbol va rămâne probabil fotografia militarului cu cagulă care intră în cabina de vot și se uită peste umărul alegătorului pentru a-i verifica votul.
Toate abuzurile și episoadele de revoltă, acolo unde au putut avea loc, au fost relatate de presa liberă din afara Rusiei cu ajutorul activiștilor pro-democrație din Rusia, câți au mai rămas în viață și/sau în libertate.
Desigur, în Rusia nu am putut vorbi niciodată de o ordine cu adevărat liberală, alegerile fiind întotdeauna controlate de putere, dar ceea ce se petrece acum acolo nici măcar iliberalism nu se numește, căci această etapă a fost depășită, ci de-a dreptul autoritarism. După cum titra ieri The Daily Telegraph, „Transformarea lui Putin în Stalin a fost desăvârșită”.
Putem însă discuta despre Rusia în contextul anului electoral 2024 din România? Doar suntem stat-membru al UE și NATO, libertățile civice sunt garantate de lege și nu ne putem plânge de presiunile unui aparat represiv. Așa este, dar aceasta nu înseamnă că democrația românească funcționează fără reproș și că nu există tentative de subminare a ordinii democratice liberale.
Iar democrația trebuie apărată înainte să fie prea târziu pentru a o salva. Mă tem că 2024 este un moment de cumpănă în această privință și că nu suntem pregătiți pentru el.
Sunt mai multe metode de a sabota un sistem democratic din interior, fără a face valuri și scandal public. Este suficient ca statul să fie condus de oameni care nu cred în liberalism și în democrație, care privesc cu jind la metodele iliberale care asigură controlul fără limite asupra societății și economiei dincolo de granița de Vest, în ceea ce a devenit domeniul personal al lui Viktor Orban, prieten și admirator al lui Putin și al lui Xi Jinping, sabotor al UE și NATO, în ale căror valori nu crede.
Nu știm ca liderii noștri să se fi pronunțat vreodată împotriva practicilor iliberale ale guvernului de la Budapesta sau împotriva piedicilor puse de Ungaria în calea ajutorării Ucrainei. La fel ca Ceaușescu pe vremuri, nici ei „nu se amestecă în treburile interne ale altui stat”, chiar dacă fac parte, de fapt, dintr-o organizație comună, cum este UE. Nu este întâmplător deci că Ungaria a fost prima, și deocamdată singura, țară care a salutat candidatura lui Klaus Iohannis la postul de Secretar general al NATO, deși tot Occidentul a considerat-o o mișcare menită să divizeze Alianța.
Deci un prim pas către iliberalism este acceptarea sa tacită, oriunde s-ar practica, așa cum face guvernul român, care nici măcar față de moartea în detenție a lui Alexei Navalnîi nu a fost în stare să aibă o reacție decentă, de condamnare a unui sistem care distruge sistematic orice libertate de gândire.
Mai mult, când Klaus Iohannis cerea Rusiei „o anchetă transparentă” în acest caz, mesajul său implicit era că autoritățile din Rusia ar respecta legile și regulile democratice, deci rezultatul anchetei lor ar putea fi acceptat. Cu alte cuvinte, că Rusia ar fi un stat de drept!
Cu o asemenea gândire la nivelul conducerii țării, nu ne mirăm că statul de drept din România este subminat sistematic de ani de zile. De altfel, după ce s-a trecut de faza legislativă a acestei subminări, prin masacrarea legilor justiției în epoca Dragnea consfințită de epoca Ciucă-Ciolacu, am trecut, după revocarea Laurei Codruța Kovesi de către „liberalul” Klaus Iohannis, la „faza pe instituții”, prin ocuparea posturilor relevante de magistrați cu persoane fidele „sistemului ticăloșit”.
Orice lege poate fi astfel interpretată denaturat, abuziv, în interesul puterii; orice decizie judecătorească amânată, uitată, nedusă la îndeplinire, orice proces amânat la infinit, pentru a favoriza un anumit rezultat politic.
Nu ne poate blama nimeni dacă suspectăm puterea din România că își dorește în secret să scape de orice opoziție. De altfel, iată că o și face, aplicând alt principiu discret al iliberalismului, și anume restrângerea opțiunilor de vot. Dacă vom candida doar „noi și ai noștri”, atunci nu vom pierde puterea. Dar pentru aceasta este nevoie să scoți din joc singurul adversar autentic, iar pentru PSDNL acesta nu este AUR, cum clamează puterea, ci Alianța Dreapta Unită, iar contextul pentru scoaterea sa din joc a fost creat treptat de-a lungul anilor și valorificat de BEC prin respingerea protocolului de constituire a Alianței la cererea reprezentantului PSD, același care, numit fiind agent al statului român la CEDO în dosarul referendumului, nu a apărat statul, ci l-a apărat pe Dragnea.
În spatele său se află însă pseudo-europeanul Cristian Diaconescu, cel care ține PMP blocat în două procese pentru că PMP l-a respins. Aceștia sunt oamenii cu care PSD și PNL își fac treburile murdare, iar acum îi regăsim în toate instituțiile.
În mod normal, dacă s-ar fi lucrat cu bună credință, cei care operează în registrul partidelor ar fi trebuit să ducă la îndeplinire o hotărâre executorie a Tribunalului București din 2022, care confirma rezultatul congresului PMP prin care Cristian Diaconescu era înlocuit în funcția de președinte al PMP cu Eugen Tomac.
Aceasta este starea de fapt de peste doi ani, dar justiția fidelă puterii nu s-a pronunțat în procesele deschise de frustratul Cristian Diaconescu, permițând BEC să blocheze singura formațiune care reprezenta un pericol real pentru putere.
Este o situație care reproduce metodele insidioase ale puterii din Rusia sau din Ungaria. Dar iată că și noi ne îndreptăm în această direcție, căci nu vom „bănui” de bună-credință și independență politică o instanță controlată indirect, dar ferm de Lia Savonea, cum este CAB. Dacă ar fi fost independentă, CAB ar fi dat o sentință demult, căci a avut destul timp.
Să vorbim însă puțin și despre Cristian Diaconescu, pentru că subminarea de facto a statului de drept și a ordinii politice liberale nu se face fără contribuția activă a unor oameni. Ei sunt cei care transformă orice lege, orice principiu, în propria sa caricatură, cum a spus odată alt opozant rus, Serghei Kovaliov.
Sunt sigură că nimeni nu îl privește astăzi pe domnul Diaconescu ca pe un lider politic, cum a fost vremelnic, ci ca pe un comentator politic, omniprezent de altfel și priceput la toate, cum este toată echipa de comentatori politici acceptați la televiziuni – nu prea numeroasă, dar polivalentă, capabilă să se pronunțe pe orice, de la incendii de pădure la evoluția economiei chineze.
De ce atunci, dacă tot nu mai este în nici un fel implicat în politică, nu a renunțat domnul Diaconescu la funcția de președinte al PMP, de ce menține pe rol două procese care blochează partidul? Din două, una: ori ești analist profesionist și imparțial, ori ești jucător politic. Dacă încerci să stai în două luntri, ești struțocămilă dubioasă, cu o agendă politică nemărturisită.
De ce ține deci Cristian Diaconescu PMP, care a dovedit că nu îl mai vrea, prizonier al obsesiilor sale? De ce tocmai el, un fost bun ministru al justiției, care știe cum funcționează democrația liberală, subminează discret tocmai această democrație, favorizând restrângerea dreptului cetățeanului de a alege? De ce face jocul PSD? A primit un ordin în acest sens, căci, presupun (pentru că încă am dreptul), nu va fi nici el al nimănui, sau își face o ambiție?
Faptul că știe bine ce face a fost dovedit într-un interviu acordat ziarului online Gândul. Este bine să ne amintim însă că domnul Diaconescu, de fapt, provine din PSD, iar în scurtul său mandat în fruntea PMP s-a „distins” propunând o fuziune cu AUR, despre care acum nu mai vorbește. Pe el îl înțelegem, căci i se șifonează imaginea, dar pe ceilalți ziariști, la fel de amnezici, nu.
Astfel am ajuns la altă modalitate de promovare a iliberalismului, despre care am mai vorbit, dar nu o putem ignora în acest context: controlul asupra spațiului public, asupra mass-media, asupra tot ce înseamnă dezbatere liberă.
Controlul se face în cazul nostru prin finanțarea televiziunilor și site-urilor cu bani publici, de la guvern sau din subvențiile partidelor politice, pentru că mediul în care aceste televiziuni funcționează nu este cel al unei piețe libere, al unei competiții reale. Fără subvenții, aceste organizații ar dispărea, căci economia românească nu produce destui bani pentru a alimenta bugetele uriașe de publicitate de care ar avea ele nevoie pentru a funcționa și a asigura salarii confortabile ziariștilor agreați. Ca să nu mai vorbim de faptul că televiziunea și radioul publice au fost trecute în subordinea financiară a guvernului, ceea ce le limitează serios libertatea de expresie și acțiune.
Iată deci că, europeni de peste 2.000 de ani cum ne lăudăm că suntem, lăsăm țara să alunece pe nesimțite spre un sistem care reprezintă opusul valorilor liberale care caracterizează astăzi Europa. Poate că, la întâlnirile lor de taină, actualii lideri ai statului speră ca forțele politice iliberale să câștige teren la europarlamentarele de anul acesta. Sigur însă nu exclud o alianță cu partidul iliberal AUR dacă nu vor câștiga o majoritate la alegerile din acest an. Dar pentru ca acest lucru să se întâmple, trebuie ca adevărații competitori politici să fie scoși din joc.
Demersul a fost de altfel pregătit din timp, pentru a dobândi o aparență de legalitate. Dar, pe fond, este o manipulare a statului de drept prin magistrații controlați politic. Pentru caracatița PSD-PNL, cu Klaus Iohannis în frunte, farmecul discret al iliberalismului pare irezistibil.
