Motivarea achitării în cauză reproduce clasica narațiune a dictatorului Ceaușescu și a Securității „anilor lumină”, care au condamnat „abuzurile” anilor 1950, dar au eludat, după cum am arătat în primul episod, pe cele din anii 1970-80.
Denaturarea actului de acuzare
Magistrații au ignorat, denaturat sau pur și simplu falsificat situația premisă. Astfel, ei pretind că rechizitoriul nu ar fi indicat nicio probă din care să rezulte folosirea torturii, bătăii, etc. în scopul obținerii de declarații acuzatoare, presiuni morale pentru constrângerea persoanelor anchetate de a declara ce li se impunea etc., sau intenția sistematică de torturare […].
În realitate, rechizitoriul și precizările ulterioare ale SPM includ astfel de trimiteri la probe, inclusiv mărturiile lui Radu Filipescu și Petre Mihai Băcanu, pe lângă zecile de mărturii care probează torturarea lui Gheorghe Ursu pentru motive strict politice. Oricum, aserțiunea este lipsită de sens, atâta vreme cât:
- pe de o parte, violența represiunii din anii ’80 a fost pe deplin demonstrată de martori în instanță și de documentele depuse la dosarul cauzei;
- pe de altă parte, este irelevant dacă acțiunile ce constituie elementul material al infracțiunii sunt îndreptate împotriva unei singure persoane sau mai multor persoane căzute sub puterea adversarului, atâta vreme cât violența a fost de natură politică, iar victima s-a aflat, ca și ceilalți opozanți ai regimului, în relație de adversitate cu anchetatorii Securității.
Arbitrariul micro-periodizării
Mistificarea operată de magistrații ICCJ atinge cotele absurdului în jongleria cu perioada la care se referă situația premisă. Judecătoarea Mihaela Niță de la Curtea de Apel București albise Securitatea pentru toată perioada dictaturii Ceaușescu, 1965-1989. Pentru că la ICCJ au venit însă martori care au descris torturile la care au fost supuși în anii ‘80, completul condus de judecătoarea Valerica Voica susține ca situația premisă ar fi fost inexistentă exact în perioada cât a fost anchetat și torturat Gheorghe Ursu, adică „ianuarie-noiembrie 1985”(!).
Pentru magistrații ICCJ, torturile suferite de martorii Boeriu Marius, Iacob Dănuț și Giurcan Nicoleta (privind evenimentele din 1987 de la Brașov și respectiv Revoluția din 1989), „nu pot fi reținute ca relevante în stabilirea situației premisă a infracțiunii deduse judecății”, întrucât s-au întâmplat „după mai bine de 2 ani, respectiv 4 ani de la momentul care interesează cauza (perioada ianuarie-noiembrie 1985).
Pe de altă parte, în privința declarațiilor martorilor Mariana Gherghina-Besciu și Radu Filipescu, magistrații ICCJ consideră că acestea „prezintă evenimente anterioare, unele apropiate (1983) celor deduse judecății în cauză, astfel că acestea ar putea contribui la stabilirea situației premisă a infracțiunii ce face obiectul cauzei”, dând câteva citate din mărturiile celor doi.
În mod straniu însă, judecătorii le ignoră, fără a explica de ce aceste mărturii nu au stabilit situația premisă.
Situația premisă privește atacul generalizat sau sistematic, respectiv adversitatea unui regim politic (dictatura lui Nicolae Ceaușescu) împotriva opozanților săi, deci din toată perioada 1965-1989. Restrângerea probelor doar la perioada ianuarie-noiembrie 1985 este un tertip fără acoperire istorică sau juridică: în viziunea magistraților Voica, Nicolescu și Epure, ar însemna că Securitatea ceaușistă ar fi fost violentă și în relație de adversitate cu opozanții dictatorului înainte și după perioada anchetării și torturării lui Gheorghe Ursu, iar exact în acea perioadă ar fi devenit pașnică și prietenoasă cu disidenții.
Absurdul argumentelor magistraților pentru negarea relevanței acestor mărturii denotă dorința de a-i exonera pe inculpați cu orice preț. Astfel, ei susțin că „evenimentele prezentate sunt total diferite de cele ce interesează cauza… pentru a putea conchide că împrejurările descrise în aceste declarații existau întocmai sau cel puțin în mod asemănător și la nivelul anului 1985”, deși martorii au descris aceleași anchete violente fizic și psihic, pentru aceleași motive legate de contestarea dictatorului, același regim inuman de detenție, în majoritatea cazurilor aceeași încercare de deghizare a represiunii și ocazional, chiar aceiași torționari (Pîrvulescu și Hodiș), ca și în cazul lui Gheorghe Ursu.
Magistrații insistă că acele mărturii privesc evenimente „petrecute cu mult înainte ori cu mult după anul 1985”(!) [1] și, de aceea, „nu pot fi reținute la stabilirea situației premise a infracțiunii deduse judecății”, deși este vorba de aceiași ani ‘80, ai aceluiași regim de dictatură, în care același aparat represiv a folosit aceleași mijloace. Și oricum, mărturiile Marianei Gherghina-Besciu și ale lui Radu Filipescu se referă inclusiv la anul 1985, când atât Radu Filipescu, cât și soțul Marianei Gherghina-Besciu erau arestați la Aiud.
Jongleria instanței cu numărul anilor este dublată de una cu numărul victimelor. Deși legea nu prescrie anume un număr de victime și nici nu face uz de adjective precum „mare” sau „mic” (ci stipulează doar atacul sistematic sau generalizat, pe motive politice, și relația de adversitate față de o categorie de populație, indiferent de numărul victimelor), magistrații pretind că acest număr trebuie sa fie „mare” și nu „restrâns”. Termeni relativi, desigur, care, dacă ar constitui într-adevăr substanța normei de incriminare, ar face-o nebuloasă până la derizoriu – „mare” și „mic” fiind desigur la latitudinea subiectivității și, după caz, afilierii oricărui complet de judecată.
În sfârșit, eșafodajul mistificator legat de anul 1985 vine în contradicție cu poziția instanței supreme în momentul în care a încuviințat proba cu martorii Marius Boeriu, Dănuț Iacob și Nicoleta Giurcan: judecătorii au știut în prealabil, din teza probatorie expusă de părțile civile, de ce acești martori au fost solicitați și perioada exactă când au fost reprimați (revolta de la Brașov 1987, respectiv Revoluția din 1989). Se pune evident întrebarea de ce au fost aprobați, dacă perioada și evenimentele nu erau „relevante” cauzei?
Duplicitatea instanței în privința surselor „de notorietate”
Înalta Curte mai pretinde că „nu contestă valoarea istorică” a mărturiilor depuse la dosarul cauzei de părțile civile, mărturii „ale unor persoane care au fost implicate în evenimente care au condus la interacțiuni cu organele statului, unele anterioare anului 1980, câteva în perioada 1980-1986, iar cele mai multe din perioada 1987 (după evenimentele de la Brașov) și până în 1989, mărturii redate în diverse lucrări publicate”, însă nu le poate „reține valoarea probatorie în procesul penal”.
Din nou, reaua credință a instanței este vădită: aceste mărturii cu valoare istorică au rolul să suplimenteze, nu să suplinească declarațiile date de martori în sala de judecată sau în fața procurorilor. Pe de altă parte, citatele copiate de către instanța menționată mai sus (care încep cu „este de notorietate că…”) trebuie că s-au bazat și ele tot pe anumite surse istorice (pe care instanța de altfel nu le-a precizat). Deci, la nevoie, instanța însăși folosește informații „de notorietate”, care cu siguranță nu au fost susținute într-o sală de judecată pentru argumentarea poziției sale.
Restrângând în mod arbitrar și fără vreo bază legală intervalul situației premisă doar la cele 11 luni ale anului 1985 și ignorând vastul probator care se încadrează tocmai în acea perioadă, instanța concluzionează că nici o probă „nu susține existența unui conflict (adversități) între autorități și populație sau parte din aceasta” în perioada în cauză. Mai mult, folosind un ignobil eufemism care aduce în derizoriu sacrificiul opozanților ale căror mărturii se află în dosarul cauzei, Înalta Curte, devenită avocatul Securității, numește torturile sălbatice la care au fost supuși aceștia, insistent, „interacțiuni ale organelor de stat (chiar organe ale securității) cu mai multe persoane determinate”(!).
Scamatoria acestor fraze fără sens au evident rolul de a-i scoate pe torționarii lui Gheorghe Ursu de sub incidenta articolului 358 VCP.
Plagiatul privind situația premisă
Magistrații ICCJ nici nu s-au obosit să reformuleze, copiind ad-litteram paragrafe întregi din sentința nr. 27/16.10.2013, pronunțată în dosarul nr. 15625/3/2013 al Tribunalului Militar Teritorial București de către magistratul militar colonel Gunescu Gabriel, care, la rândul său a reprodus plăsmuirile Securității și apărările inculpaților. Iată câteva fraze copiate în întregime (cu litere cursive):
În legătură cu situația premisă: spre deosebire de „perioada 1948-1964 când autoritățile comuniste din acea perioadă au încercat suprimarea fizică și psihică a unui număr imens de români, în special intelectuali de elită și personalități din toate domeniile vieții sociale etc”, sau „spre deosebire de anii 1948-1960, în care s-au produs acele atrocități împotriva poporului român”, „la nivelul anului 1985 nu se mai poate considera că exista o intenție clară de exterminare sistematică a oricărui opozant din partea autorităților statului, care permite încadrarea oricărui comportament nelegal față de persoanele aflate în detenție în acest tip de infracțiune”. “Or, exact această situație premisă de intenție sistematică de exterminare din partea autorităților face diferența dintre infracțiunile contra păcii și omenirii și infracțiunile individuale cu același element material cuprinse în celelalte capitole ale Codului penal (omor, supunere la rele tratamente, tortură, etc.)” etc.
Plagiatul după opera juridică a colonelului Gunescu nu se oprește aici. Iată și câteva mostre de fraze copiate privind călătoriile lui Gheorghe Ursu în străinătate: “este de notorietate că în regimul comunist orice deplasare în afara țării, în scop turistic, era un adevărat privilegiu de care nu se puteau bucura decât anumite persoane și sub un control strict din partea organelor de securitate”. “De asemenea, este de notorietate la ce presiuni erau supuși cei care urmau să părăsească definitiv țara, precum și rudele acestora, pe de altă parte, celor plecați ilegal, li se confiscau proprietățile, cei care plecau legal, erau obligați să „vândă” statului comunist la o valoare arbitrară stabilită de acesta, toate proprietățile deținute, iar dacă le înstrăinaseră, erau obligați să le răscumpere și să le vândă statului comunist la valoarea precizată mai sus” etc.
Considerațiile de mai sus nu au desigur nici o legătură cu situația premisă sau cu acțiunile torționarilor lui Gheorghe Ursu. Ele vădesc însă cunoscuta tehnică a Securității de încercare de „compromitere” și „defăimare” a „obiectivelor” prin insinuarea că acestea ar fi fost de fapt colaboratori ai Securității sau „privilegiați”.
Note
[1] Absurdul acestui raționament ține și de subiectivitatea și arbitrariul termenilor „mult înainte ori cu mult după”. Fără vreo bază legală pentru astfel de aprecieri, orice instanță va putea recurge la intervale nu doar de câte doi ani, dar și de două luni sau mai scurte.
