fbpx

Exclusiv. Interviu cu Stephen Davies – Un mare compromis pentru o nouă Europă între liberali ca Macron și post-liberali ca Orban ?

Newsletter

Înscrie-te la Newsletter-ul nostru si te ținem la curent cu tot ce mai apare.

Stephen Davies este senior fellow în cadrul Institute of Economic Affairs (IEA), Marea Britanie, autor al mai multor cărți, dintre care amintim Empiricism and History (Palgrave Macmillan, 2003), co-autor al The Dictionary of Conservative and Libertarian Thought (cu Nigel Ashford, editura Routledge, 1991) și The Economics and Politics of Brexit: the Realignment of British Public Life (2020). 

 

Comunitatea Liberală 1848 – Dr. Stephen Davies, sunteți afiliat la Institute of Economic Affairs din Marea Britanie, însă, spre deosebire de mulți dintre colegii dvs., sunteți de profesie istoric și aveți un doctorat în istorie la Universitatea St. Andrews. Care ar fi avantajele de a observa scena politică din America și Europa prin lentilele unui istoric?

Stephen Davies – Avantajele sunt semnificative, așa cum e cazul și cu majoritatea dezbaterilor sau evoluțiilor politice actuale. La fel de bine și pentru alte schimbări de natură culturală sau intelectuală. Trei sunt motivele de la baza acestui fapt.

Întâi de toate, puține lucruri sunt cu adevărat noi. Motoul unui istoric ar putea fi „nihil novi sub sole” – nimic nu e nou sub soare. Pentru toate există un precedent, ceva similar s-a mai petrecut înainte. Dacă știi aceste precedente, vei fi mai bine poziționat să recunoști ce se întâmplă și nu vei pica în capcana de a crede că evenimentele curente sunt cu adevărat noi sau nemaiîntâlnite.

Acest lucru a fost clar în momentul crizei financiare din 2008. Mulți comentatori inepți au afirmat că așa ceva este și imposibil de anticipat, și complet nou. Nu era deloc așa pentru cei care știau câte ceva despre istoria noastră economică și citiseră lucrările relevante, de pildă scrierile lui Charles Kindleberger [1].

În al doilea rând, a fi istoric îți conferă o perspectivă mai profundă și mai extinsă temporal, atunci când ne raportăm un anumit eveniment din prezent la o scară largă istorică. Acest lucru contravine pornirii neînfrânate de a ne fixa pe prezentul imediat din aproape toată mass-media noastră, pentru care ceea ce s-a întâmplat săptămâna trecută e deja mort și îngropat. Această perspectivă îți conferă prilejul să vezi mai bine pădurea decât copacii și, în zilele noastre, chiar și o simplă frunză sau ramură. 

În al treilea rând, cunoașterea istorică îți conferă abilitatea de a identifica tendințe rare cu adevărat noi și, astfel, profund disruptive ca impact asupra tiparelor istorice. De pildă, inteligența artificială este unul dintre exemple. Alte exemple sunt invenția pilulei contraceptive sau formularea teoriei germenilor infecțioși de Pasteur și Koch. Lucrurile cu adevărat noi în istoria umană au fie cauze naturale (foarte rar, dar se mai întâmplă), fie sunt rezultatul invenției umane. Nu a avut loc niciodată în politică până acum.

Aceste trei avantaje au drept rezultat cumulat și o perspectivă mai degrabă nepasională asupra problemelor actuale. Acest lucru nu semnifică că o astfel de persoană e mai puțin implicată, ci ține de a instruirea profesională a istoricului de a vedea atât prezentul, cât și trecutul într-o manieră detașată și neutră, sub specie aeternitatis (din perspectiva eternității). Deseori pasiunile și angajamentele noastre întunecă judecata.

Comunitatea Liberală 1848 – În cea mai recentă carte publicată realizați o analiză extinsă și elegantă asupra Brexitului și contextului politic ce l-a generat. Teza principală este că „Brexitul este o consecință a realinierii politice și nu cauza sa”. Astăzi, când ne uităm la sondaje, vedem că o majoritate de britanici cred că Brexitul a fost dăunător economiei, controlului imigrației, sistemului de sănătate NHS, pe scurt, că a fost un eșec. În vederea alegerilor de la final de an din Marea Britanie, va rămâne Brexitul și consecințele sale o temă majoră de diviziune sau scena politică s-a schimbat?

Stephen Davies – Nu va fi un subiect de dezbateri, nu pentru că temele menționate de dvs. au dispărut, ci pentru că ele nu convin niciunuia dintre partidele majore, ar însemna deschiderea cutiei Pandorei din nou. Ce anticipez că se întâmpla în următorul legislativ este că noul guvern laburist va încerca să renegocieze termenii de exit și se va strădui să readucă Marea Britanie înapoi în cadrul Pieței Unice, fără reglementarea tarifelor externe comune. Acesta a fost cel mai probabil rezultat al referendumului, dar nu s-a întâmplat și astfel noi am ajuns cu versiunea hard a brexitului din două motive – Theresa May a refuzat să accepte apartenența la piața unică (modelul norvegian) deoarece ea nu era pregătită să accepte și libera circulație a persoanelor, și, în doilea rând, aroganța și eroarea gravă a taberei extreme din opțiunea Remain, care a blocat orice perspectivă a unui compromis, dat fiind că ei credeau că între alegerea unui hard brexit și un al doilea referendum, rezultatul va fi al doilea referendum (pe care credeau că îl vor câștiga). Aceasta a fost o eroare colosală și au sfârșit cu cel mai prost rezultat posibil din perspectiva asumată de ei. După cum spuneam, aroganța și refuzul de a accepta ce se întâmplă a costat scump.

Cred că, deși problema anulării Brexitului și realinierii politice nu vor fi un subiect major (laburiștii refuză sa facă acest pas), temele pe care le-ați menționat vor fi adoptate de dreapta, de conservatorii învinși și alte facțiuni din acest spectru al politicii, precum Reform [2]. Acestea sunt motivele sentimentelor larg răspândire de dezamăgire și dezolare.

În primul rând, era foarte limpede de cum s-a anunțat rezultatul și era limpede pentru toți care au urmărit desfășurarea evenimentelor, nu a existat niciun acord în tabăra Leave privind ce vor face după. Cu alte cuvinte, existau mai multe proiecte distincte Brexit. Le putem clasifica în două categorii. Primul era al celor care ar fi dorit ca Marea Britanie să folosească Brexitul pentru a urmări o agendă de liber-schimb radical și dereglementare – „Singapore pe Tamisa”, așa cum era numit adesea (deși aici Singapore e înțeles greșit, însă trecem mai departe). 

Al doilea proiect era al celor care doreau o politică mai intervenționistă și, deseori, protecționism pur și simplu. Cei mai tineri dintre ei erau socialiști de modă veche (de exemplu George Galloway), care ar fi dorit să promoveze agenda radical de stânga a lui Corbyn dincolo de constrângerile EU, în vreme ce alții ar fi dorit o agendă de tipul capitalism-național, cu un rol activ al statului dezvoltării (pe un model Coreea de Sud). Aceste modele diferite vor intra în competiție pentru a domina spectrul de dreapta, imediat după alegeri. Nici unul dintre ele nu a fost realizat sau măcar început, deoarece guvernul și alți actori nu s-au înțeles pe care să îl adopte.

În al doilea rând, versiunea de piață liberă a Brexitului a fost o pură fantezie, și asta din două motive. Pe de o parte, ea nu a recunoscut sau nu a acceptat transformările capitalismului global începând cu anii 1970 (în mod cert, cu anii 1990), ce face ca proiectul „capitalism într-o singură țară” pe care îl au în minte să fie complet imposibil. Comerțul global și afacerile impun acum, pentru buna lor funcționare, o schemă de reglementări internaționale și regulile pe care ei le resping. În lipsa unor schimbări majore (improbabile acum), lucrurile se vor menține la fel. Ei au supraestimat și gradul de independență efectivă, spre deosebire de cea teoretică, pe care o are Marea Britanie, ea fiind o țară medie cu o monedă instabilă, cu expunere mare la fluxurile de capital și comerțul global. Eșecul propunerii de buget Truss-Kwarteng [3] a relevat cât de mult s-au înșelat. Pe de altă parte, versiunea de piață liberă a Brexitului a fost politic de nesusținut. Doar o minoritate din cei care au votat Leave au dorit-o. Marea majoritate a dorit una dintre opțiunile intervenționiste. A fost un proiect care avea sens pentru Londra, dacă Londra ar fi fost un stat independent, dar nu avea niciun sens pentru restul țării, unde se află cea mai mare parte a voturilor pentru Leave

Această realitate a fost obturată de faptul că aproape toți donorii majori sau figurile proeminente precum Nigel Farage erau în favoarea tezei pieței libere pentru Marea Britanie ca actor global. Numărul mai mare de votanți Leave care au dorit o ruptură cu neo-liberalismul sau chiar socialismul plenar au fost neglijați, pentru că nu aveau bani. În al doilea rând, avocații taberei radicale pro piață nu au fost niciodată în favoarea controlului imigrației – o migrație mai liberă a fost mereu parte din modelul lor (a se vedea scurtul mandat al lui Liz Truss). Un control mai strict al imigrației este incompatibil cu agenda pro piața liberă și cu interesul celor mai mulți dintre donatori. Însă este compatibil cu angajamentul multora dintre ei față de libertatea individuală, deoarece controlul efectiv al migrației ar impune cărți de identitate obligatorii și înregistrarea reședinței. Rezultatul a fost că migrația din EU a fost înlocuită cu migrația din alte părți ale globului și a luat amploare ca reacție la cele două crize – lipsa de personal a serviciilor sociale și situația financiară disperată a multora dintre universități. 

Comunitatea Liberală 1848 – Să ne întoarcem la cartea dvs. și teoria pe care se bazează. Principală teză este că politica este mereu un joc binar, indiferent câte partide și subiecte politice sunt într-o societate și că această diviziune sau aliniere în două părți distincte nu variază cu sistemul electoral. Dacă ne reamintim căderea Zidului Berlinului și Revoluțiile din 1989, istoricul T.G. Ash a afirmat mai demult că democrația liberală era acceptată „drept singurul joc”, la fel ca în perioada interbelică. Ce anume nu a funcționat în statele post-comuniste?

Stephen Davies – Nu știu dacă a vorbi despre o disfuncționalitate este cel mai bun mod de a problematiza istoria politică a statelor post-comuniste. T.G. Ash are dreptate și, totodată, se și înșală în ceea ce spune. Are dreptate atunci când spune că democrația liberală a fost, după 1989, singura ordine politică ce se bucura de legitimitate. Putem vedea acest lucru și în faptul că chiar Putin trebuie să organizeze alegeri, chiar dacă sunt o mascaradă, pentru a confirma legitimitatea statului său. Acest lucru nu se întâmplă în China, Iran sau Africa, dar chiar și acolo democrația liberală rămâne un ideal la care mulți aspiră, indiferent dacă liderii o resping. 

Așadar, după colapsul comunismului, toate statele succesoare s-au mutat într-o ordine liberal democratică, deși imperfectă, în ceea ce privește procedurile, metodele și principiului drepturilor consfințite. În Rusia, lucrurile au evoluat în altă direcție, un fel de oligarhie cleptocratică amintind izbitor cu statul țarist. În alte spații, procedurile democrației liberale sunt însă conservate.

T.G Ash se înșală pe de altă parte. Pentru el democrația liberală nu reprezintă doar un set de reguli instituționale prin intermediul cărora se organizează competiția politică într-un anume fel, este și conținutul acelui tip de politică. Așadar, când el spune „democrația este singurul joc acceptat în societate”, ceea ce vrea să transmită (el și autori ca Fukuyama) este că singurul fel de politică se exprimă prin proceduri democratice ca versiuni ale liberalismului.

Am putea avea competiție între liberalii clasici, liberali moderați și liberali sociali sau revizioniști, dar nu am mai avea expresia politică democratică a perspectivelor non-liberale. Am fost întotdeauna de opinia că acest lucru e absurd, întrucât se înțelege greșit natura politicii și locul ideilor în politică. Ea este derivată dintr-o viziune care reduce politica la o confruntare ideologică având ca punct terminus o stare în care o ideologie le-a învins pe celelalte, că a câștigat Cupa Finală, dacă expresia îmi e permisă. În ultimă instanță, avem aici o viziune idealistă asupra politicii și istoriei, care are rădăcini încă de la Hegel (de unde și influența lui Kojeve asupra lui și Fukuyama).

Din punctul meu de vedere, politica este o confruntare permanentă și o constantă a vieții sociale și va rămâne așa până în punctul în care vom ajunge la o tehnologie suficient de avansată astfel încât să avem o economie a abundenței – și poate nici atunci. Acest lucru se datorează faptului că politica – într-o lume cu resurse limitate și bunuri incomensurabile și competitive – provine din realitatea ciocnirilor de interese și confruntări de conștiințe în cadrul societăților stabile. Politica este procesul prin care aceste conflicte sunt soluționate fără a apela la violențe, prin contestări de toate felurile ce au drept rezultat un modus vivendi, ceva ce majoritatea oamenilor pot accepta și tolera, chiar dacă nu e prima lor opțiune. 

Chestiunea este că, deși condițiile care generează conflicte sunt permanente, atingerea unui modus vivendi nu implică sfârșitul procesului. În schimb, noi diviziuni se produc și politica continuă, dar cu o populație divizată într-un mod diferit și asupra unor subiecte și ele diferite. Ceea ce se întâmplă în lumea modernă este că lungul ciclu de schimbare tehnologică produce noi confruntări de interese în vreme ce încleștările vechi sunt stinse, astfel încât se trece la o nouă confruntare politică, reorganizată în jurul altei teme politice. Acesta este procesul de realiniere din cartea mea despre Brexit și o carte în curs de apariție va explica mai detaliat fenomenul. 

În politică, opinia mea este că ideile și ideologiile au un rol secundar și justificativ mai degrabă decât un rol cauzal. Politica este procesul unor conflicte de interese materiale și felul în care experiențele trăite produc percepții diferite asupra societății, lumii și locului unei persoane în ordinea socială. Ideile au rădăcinile aici. Asta nu înseamnă că ele nu contează. Ele reprezintă modul în care oamenii fac inteligibile propriile circumstanțe și ca atare ele au tendința, odată formulate, să ghideze acțiunile și răspunsurile la respectivele circumstanțe. Acest lucru înseamnă că, dacă un set de idei este învins definitiv și altul pare învingător, nu vom avea un sfârșit al politicii, deoarece tot vom avea diviziuni sociale care vor genera noi ideologii (sau vor resuscita unele vechi) sau vor transforma ideologiile existente în ceva nou. 

Așadar, niciodată nu poate exista un singur joc politic în acel sens, de consens asupra valorilor sau o acceptare universală. Dacă una dintre părți sfârșește ca fiind dominantă, tot ce se întâmplă e că o nouă diviziune va apărea și va aduce un nou rival sau îl va înlocui. Politica are această natură binară, susțin eu, pentru că întrebarea esențială a politicii, cum obișnuia Lenin să spună, este „care pe care”? Cine are putere și cine nu? Cine este subiect și cine este obiect? 

Aceasta e o întrebare binară și întotdeauna politica implică două coaliții largi aflate în competiție una cu alta. Așa cum remarcați, sistemele electorale nu influențează acest concurs binar. Dacă ai un sistem de tip câștigătorul-ia-tot, precum în Marea Britanie, atunci obții două partide umbrelă, cu o puzderie de facțiuni. Dacă ai un sistem electoral proporțional, atunci ai o mulțime de partide, însă ele sunt mereu divizate în două blocuri sau fronturi. 

Cum se leagă acest proces de fosta sferă sovietică de influență după 1989? Inițial, părea că există doar un singur joc. Marea majoritate a respins comunismul și nu a dorit decât să îi pună cruce. Există oameni, mai mulți decât ne putem imagina, nostalgici după ordinea comunistă și care regretă sfârșitul ei, desigur cei mai mulți în Rusia, dar și în Germania de Est și Ucraina (ceea ce explică natura politicii ucrainene din 1990, din punctul meu de vedere). Acestea nu au fost și eficiente din puncte vedere politic, ele nu constituiau o politică care să vorbească pe limba lor. Inițial, a fost o situație în care toată lumea a îmbrățișat occidentul liberal și capitalist (ceva similar s-a petrecut în Spania și Portugalia după colapsul regimului Franco și Estado Novo [4]). 

E tot mai clar că noile diviziuni sociale au apărut și ele erau legate de relația între diverse locuri și sectoare economice cu o economie globală capitalistă tot mai internaționalizată și mai înclinată spre capitalizare după 1990. Nu toata lumea a beneficiat de acest fapt sau a salutat schimbările culturale și sociale pe care integrarea în UE le-a adus. Rezultatul a fost apariția unei politici care, mai ales în Ungaria și Polonia, a respins acest lucru și a început să afirme o cu totul altă agendă. 

Comunitatea Liberală 1848 – O perspectivă voit simplistă asupra politicii din Europa Centrală și de Est este de a percepe o ciocnire intensă între actorii pro-europeni, relativ progresiști pe teme culturale, atașați de valorile pieței libere și statului de drept (liberali cosmopoliți) și forțele politice care sfidează valori precum statul de drept, adesea critice față de politicile UE, mai tradiționaliste în ceea ce privește problemele culturale și care susțin modele de state intervenționiste (colectiviști naționaliști). Cât de exactă este această aliniere politică în sens larg, în opinia dumneavoastră? 

Stephen Davies – Cred că acest lucru este, în linii mari, adecvat ca tablou al politicii nu doar în Europa Centrală și de Est, ci și în Europa în general și, într-adevăr, în alte părți ale lumii, cum ar fi Statele Unite, India, Turcia și America Latină. Diviziunea fundamentală, după cum spuneți, este între liberali cosmopoliți și colectiviști naționaliști. 

Există două grupuri mai mici, ceea ce am putea numi „național-liberali”, care combină sprijinul pentru piețele libere cu un naționalism puternic și un fel de stânga radicală cu accente ecologiste, care combină internaționalismul cu sprijinul pentru o economie dirijată de stat. Exemple din prima categorie sunt partide precum Reform în Marea Britanie, Reconquete (Eric Zemmour) în Franța și Konfederacion în Polonia. Cosmopoliții liberali sunt împărțiți în majoritatea țărilor între dreapta și stânga spectrului politic, însă aceștia sunt constrânși să se coaguleze într-o singură forță de ascensiunea „colectiviștilor naționaliști” – acest lucru s-a întâmplat, de exemplu, în Franța și Polonia și, într-o anumită măsură, în Ungaria.

A doua parte pe care o descrieți, colectiviștii naționaliști din analiza mea, sunt noile forțe politice care au apărut în statele post-comuniste la câțiva ani după perioada de monopol aparent al forțelor liberale pro-europene și pro-occidentale. Unul dintre segmentele pe care se sprijină este constituit de oamenii care nu au fost entuziasmați de sfârșitul comunismului. Puteți vedea acest lucru cel mai clar în Germania, dar și în alte părți. Cu toate acestea, a existat o realiniere politică mai amplă, iar diviziunea pe care o identificați se poate vedea în mai multe țări. Marile excepții, în acest moment, sunt Africa, Asia de Est și MENA (Orientul Mijlociu și Africa de Nord) plus Asia Centrală. 

Totuși, acest lucru s-ar putea schimba. Motivul pentru care este atât de răspândită, în opinia mea, este că este determinată de conflictele generate de evoluția economiei mondiale capitaliste, în acele părți ale lumii în care contrastul dintre nucleu și periferie este cel mai acut și unde impactul lumii în schimbare, cum ar fi migrația în masă, este cel mai vizibil și mai intens resimțit (respectiv Europa, inclusiv Turcia și SUA, Canada). 

Acest nou tip de politică se concentrează pe tematici identitare. În prezent, este vorba mai ales despre tensiunea dintre ideea unei comunități naționale suverane și autonome și ideea unei comunități globale mai largi susținută prin intermediul comerțului, călătoriilor și schimburilor comerciale, ce e guvernată de legi și acorduri supranaționale care pot depăși dorințele electoratelor naționale. Anticipez totuși că în curând altceva va deveni prioritar, legat de reacțiile la efectele transformatoare ale tehnologiei, atât cele noi, cum ar fi AI și manipularea genetică, cât și unele deja familiare, cum ar fi social media, internetul, smartphone-ul și chiar televiziunea.

Comunitatea Liberală 1848 – În 1990, conceptul „sfârșitul istoriei” al lui Francis Fukuyama era un citat în vogă și toată lumea părea încredințată că democrația liberală nu are concurenți ideologici. Acum câțiva ani, premierul Viktor Orban a lansat un termen ambiguu și contestat, anume cel de „democrație iliberală” și am văzut, de asemenea, efortul ideologilor de la Kremlin de a lansa doctrina așa-numită „suveranistă”. Sunt cele două concepte legate în vreun fel? Se poate specula, pornind de aici, asupra unei noi realinieri politice în Europa Centrală și de Est?

Stephen Davies – Este procesul pe care l-am descris mai sus. După cum am spus, ideea că un anumit mod de a gândi despre lume și istorie (liberalismul și ideea de progres) ar putea atinge și PĂSTRA un statut de necontestat a fost iluzorie, o formă de vanitate intelectuală în cel mai bun caz. Șase mii de ani de istorie ne spun contrariul. Singurul mod în care are sens chiar și ca idee este dacă accepți ideea că istoria este un proces cu direcție care duce la un telos, chiar dacă este unul care nu va fi niciodată atins la final. Aceasta este o idee care vine, în cele din urmă, de la Sf.Augustin (Cetatea lui Dumnezeu), dar se găsește într-o formă secularizată în ideologiile moderne, în marxism, de exemplu, sau în multe forme de liberalism.

Tipul de liberalism pe care îl îmbrățișez este o varietate mai sceptică și limitată, care nu vede o direcție sau un destin al istoriei umane. Nu este „încă o calamitate” deoarece cred că poți judeca evenimentele și circumstanțele în funcție de principii (fără a pretinde neapărat universalitate sau statutul de adevăr ultim pentru ele), ci este mult mai concret și mai puțin amplu. E genul de liberalism mai apropiat de autori ca Isaiah Berlin.

Orban, alături de gânditori din Rusia și America Latină, India și lumea arabă se înscrie în șirul unor autori preocupați de elaborarea și articularea unei alternative în competiție cu liberalismul. Fără îndoială, va avea multe nume și versiuni, în funcție de circumstanțele naționale, dar elementele principale sunt deja clare și se regăsesc peste tot. Este, parțial, o recuperare sau redescoperire a unor tipare mai vechi de gândire, de unde și renașterea bruscă a interesului pentru oameni precum revoluționarii conservatori din Republica de la Weimar sau Charles Maurras și oamenii asociați cu Action Francaise [5] (sau, foarte alarmant, Zelea Codreanu), însă alte elemente sunt cu adevărat noi. 

Acest lucru nu ar trebui să ne surprindă – eticheta de „post-liberal” aplicată adesea unor oameni precum Orban sau Hazony [6] reflectă faptul că aceștia reacționează la un tip de liberalism care a existat încă din anii 1930 și care a părut, pentru scurt timp, triumfător. 

Noi, ca liberali, trebuie să luăm acest lucru în serios și să reacționăm, să ne gândim la problemele pe care evoluțiile din ultimii șaizeci de ani le-au produs și la ceea ce se va schimba odată cu provocările tehnologiei de la orizont (ca să nu mai vorbim de schimbările climatice și alte lucruri, cum ar fi constrângerile din ce în ce mai severe privind raritatea resurselor).

Există o nouă aliniere politică în Europa Centrală și de Est, dar, așa cum am spus, nu e un fenomen izolat, este o direcție mai largă a politicii în aproape jumătate din țările lumii.

Comunitatea Liberală 1848 – Într-o dezbatere recentă pe canalul YouTube al Institutului pentru Afaceri Economice, cu titlul „Suntem pregătiți pentru dezastru?”, menționați catastrofa nucleară ca fiind unul dintre riscurile globale majore. Nu este clar dacă acest lucru are legătură cu războiul împotriva Ucrainei și cu amenințările recente ale lui Medvedev sau Putin. Războiul actual din Ucraina ar putea avea un impact uriaș asupra alegerilor care vor avea loc în acest an în SUA și în țările UE. Care ar putea fi potențialul de divizare politică al războiului din Ucraina? 

Stephen Davies – Nu mă refeream doar la războiul din Ucraina, ci la riscul general al unui război nuclear global, care a existat încă din 1945 și, în realitate, de la mijlocul anilor 1950. Ceea ce a făcut Ucraina, sper, este să ne reamintească acest risc, deoarece majoritatea oamenilor au uitat complet acest lucru după 1989. Nu are rost să spui: „Ei bine, am rezistat șaptezeci de ani fără să se întâmple, acum putem fi relaxați! Este ca și cum ai juca ruleta rusească și ai supraviețui 20 de ture și te-ai gândi că, prin urmare, ești în siguranță și nu doar incredibil de norocos.

Războiul din Ucraina are un efect extrem de interesant și catalizator. În SUA a apărut ca unul dintre clivajele majore, din cauza poziției lui Trump, America Alone [7], ceea ce înseamnă că respinge implicarea SUA în sprijinirea Ucrainei. Situația e mai complicată și mai interesantă. Te-ai aștepta ca majoritatea „colectiviștilor naționaliști” să adopte o linie similară cu cea a lui Trump sau chiar să fie pro-Putin. În unele cazuri (de exemplu, Orban) acest lucru s-a întâmplat, dar, în multe altele, nu s-a întâmplat – mai ales în Europa Centrală și de Est, motivul fiind memoria istorică a dominației rusești. Chiar și în alte părți (de exemplu, în Franța) a existat o raliere la o poziție pro-Ucraina, fie și una moderată. 

Cred că majoritatea colectiviștilor naționaliști vor fi de acord cu sprijinirea efortului de război al Ucrainei. Dacă Trump câștigă în noiembrie (mă aștept să o facă cu o probabilitate de 60%), atunci mă aștept ca ei să solicite o pace de compromis, care să-i permită lui Putin să păstreze o felie uriașă din Ucraina. S-ar putea întâmpla acest lucru, deoarece, dacă Trump câștigă, rezultatul cu cea mai mare probabilitate a războiului este o victorie decisivă a Rusiei, probabil în 2025. 

Cu toate acestea, nu aș crede că ei vor reveni la o poziție explicit pro-Putin, de fapt, mă aștept să devină din ce în ce mai reticenți față de Rusia. Acest lucru este important deoarece, împreună cu câștigurile pe care partidele de acest tip le vor obține la alegerile pentru Parlamentul European din iunie, va deschide calea pentru un fel de „compromis istoric” între liberalii centriști, cum ar fi Macron, și colectiviștii naționaliști, cum ar fi Orban, cu privire la viitoarea structură și direcție a UE. 

Acest lucru va implica o poziție fermă împotriva Rusiei, o distanțare deliberată a Europei de SUA, o politică comună de apărare și achiziții publice și o aprofundare semnificativă a integrării UE, pentru a susține moneda euro. Această evoluție va fi însoțită de un accent mult mai puternic pe o identitate civilizațională europeană comună, subliniind gradul în care Europa este creștină (nu musulmană – sau evreiască), etnic albă (așadar nu africană sau din Orientul Mijlociu / asiatică) și nici americană, nici rusă. Acest lucru s-ar putea să nu se întâmple, desigur, există un grad ridicat de contingență, dar pare din ce în ce mai probabil. 

În acest caz, vom avea consolidarea la nivel european a tipului de politică pe care o aveți deja în locuri precum Polonia și Franța, o diviziune între o politică liberală și una post-liberală. Disensiunile despre capitalism vs socialism vor dispărea lent. Bănuiesc și că vom asista, din păcate, și la o distanțare față de economia de piață liberă, de ambele părți.

______

[1] Charles Kindleberger, istoric american al economiei, principalul arhitect al Planului Marshall, autor a peste 30 de cărți de istorie economică, decedat în 2003, la vârsta de 92 de ani. Una dintre tezele sale faimoase este că piețele globale nu se pot autoreglementa și există bule speculative ale pieței de acțiuni.

[2] Reform UK este partidul format în 2018 de Catherine Blaiklock și Nigel Farage care a militat pentru un hard-Brexit, fiind totodată vocea cea mai eurosceptică din Marea Britanie. Deseori este descris ca un partid de extremă dreapta și neopopulist.

[3] Minibugetul Kvarteng se referă la planul economic al fostei premiere Lizz Truss care prevedea reduceri substanțiale de taxe și care a generat reacții de panică în piețele financiare. Kvasi Kvarteng, ministrul de finanțe, a fost ulterior demis de Truss, însă se consideră problemele scurtului mandat al lui Lizz Truss au început aici. 

[4] Numele regimului fascist corporatist din Portugalia în perioada 1933-1974, cu dictatorul Antonio de Oliveira Salazar ca lider suprem până în 1968.

[5] Mișcare politică de extremă dreapta și monarhistă, apărută în 1899 ca reacție la scandalul public privindu-l pe Alfred Dreyfus, avându-l ca ideolog principal pe Charles Maurras.

[6] Yoram Hazony, important teoretician politic din Israel, prezent în limba română cu scrierea Virtutea naționalismului. 

[7] „America alone” este numele unei cărți semnate de jurnalistul Mark Steyn, care prezice sfârșitul Occidentului din cauza slăbiciunii interne a Americii și Europei și expansiunii populației musulmane, fiind populară în cercurile republicane din US. Aici termenul e folosit ca echivalent al sloganului lui Trump „America First”, folosit în campania din 2016, pentru a sublinia direcția izolaționistă în politica externă. Donald Trump a insistat în mai multe rânduri că America First nu este sinonimă cu America Alone

Nu fi pufi

Dă un share

Lasă un comentariu

SCRIE ȘI TU


Poți contribui și tu la Comunitatea Liberală 1848 completând formularul de mai jos.

 

    This will close in 0 seconds

    -
    00:00
    00:00
    Update Required Flash plugin
    -
    00:00
    00:00