„Armata rusă deține o putere militară mai mare decât oricare alta din lume, inclusiv Forțele Armate ale SUA”, s-a împăunat Nikolai Patrușev, consilierul lui Putin, într-un interviu acordat presei ruse.
Evaluarea sa privind puterea forțelor armate ruse ar fi pusă sub semnul întrebării de China și India, cele mai mari puteri militare active din lume, dar și de Statele Unite. Dacă Rusia este într-adevăr lider mondial la ceva, acel lucru este arta întunecată a războiului psihologic, iar fanfaronada lui Patrușev face parte din ea.
Rusia a pornit pe un drum de revizuire a rezultatului Războiului Rece. Nu urmărește restaurarea Uniunii Sovietice – nu există nicio dorință de a reintegra Asia Centrală sau părțile non-ruse ale Caucazului într-un nou imperiu de tip sovietic – dar își propune să revendice fosta putere geopolitică a Uniunii Sovietice.
Pentru a atinge acest scop, Rusia recurge uneori la războiul convențional, ca în cazul agresiunii sale împotriva Ucrainei. Cu toate acestea, invazia din 2014 a fost ea însăși o consecință a eșecului instrumentelor non-militare ale Rusiei (politice, economice, culturale, sociale etc.) de a subjuga Ucraina și de a o transforma într-un alt Belarus, prizonieră în sfera de influență a Moscovei.
În tentativa sa de a recuceri puterea geopolitică din era sovietică, Rusia preferă să urmeze principiul „a învinge fără a lupta”. Acest principiu se bazează pe atingerea obiectivelor prin mijloace psihologice, politice, informaționale și diplomatice, mai degrabă decât prin război convențional. Esența sa constă în distrugerea rezistenței, unității sau voinței de a lupta a inamicului, astfel încât victoria să fie asigurată fără a se trage un singur foc.
De la instincte KGB la războiul modern
Această abordare se aliniază cu instinctele profesionale ale lui Putin, un produs al serviciilor de securitate sovietice. Războiul convențional nu a fost niciodată domeniul KGB-ului, deoarece misiunea sa era de a menține și extinde influența sovietică prin propagandă ideologică, manipulare, corupție și exploatarea slăbiciunilor umane, adică prin mijloace non-militare. Doar atunci când astfel de metode eșuau, Uniunea Sovietică lua în calcul invaziile militare, cum a fost Ungaria (1956) sau Cehoslovacia (1968).
Cu toate acestea, chiar și agresiunea militară a Rusiei împotriva Ucrainei are atât dimensiuni convenționale, cât și psihologice. Dimensiunea convențională se referă la însăși natura războiului, o campanie care vizează distrugerea statului-națiune ucrainean.
Dacă Rusia reușește să declare, în orice sens, victoria în această campanie, își va atinge obiectivul psihologic principal: convingerea celor doi poli majori de putere globală, SUA și China, că Moscova are statutul de fi o voce directă în modelarea noii ordini mondiale care va urma interimatului actual. Astăzi, Rusia încă nu are un loc la nicio posibilă întrunire de felul Congresului de la Viena sau a Conferinței de la Ialta, unde marile puteri au schimbat odinioară ordinea internațională și au definit echilibrul de putere. O victorie în războiul împotriva Ucrainei i-ar acorda Rusiei acel loc.
Războiul rusesc produce deja reverberații psihologice puternice în întreaga Europă și dincolo de ea chiar și fără o victorie asumată.
Frontul european
Georgia, odinioară un exemplu de modernizare pro-europeană, a regresat pe orbita Moscovei, nu prin agresiune deschisă, ci prin capturarea elitelor, manipulare instituțională, dezinformare și coerciție selectivă.
Ungaria, sub conducerea lui Viktor Orbán, este acum membră a UE și NATO doar pe hârtie, nu și în spirit. Ea continuă să submineze valorile fundamentale ale Uniunii Europene, în timp ce Orbán a refuzat recent să răspundă la o întrebare directă dacă ar onora angajamentele Ungariei față de NATO în cazul invocării Articolului 5 privind apărarea colectivă.
Slovacia reprezintă un caz mai blând decât Ungaria, însă chiar și acolo guvernul lui Robert Fico îndepărtează țara de alianțele sale occidentale și o îndreaptă spre zona gri dintre UE și Rusia, un spațiu ocupat de Ungaria, Serbia și Republica Srpska în Bosnia.
Autoritățile române au fost nevoite să anuleze alegerile prezidențiale din 2024 pentru a evita cedarea puterii unui populist de dreapta, pe față anti-UE și anti-NATO, care avea toate șansele să câștige.
În principalele țări europene, forțele populiste de dreapta, atât de dragi eforturilor de destabilizare rusești, câștigă teren.
În Franța, care seamănă tot mai mult cu Italia din perioada turbulentă a lui Berlusconi, partidul de extremă-dreapta Adunarea Națională (Rassemblement National) conduce acum în sondajele de opinie atât pentru alegerile prezidențiale, cât și pentru cele parlamentare.
În Germania, partidul de extremă-dreapta „Alternativa pentru Germania” concurează cu Creștin-Democrații pentru poziția de cea mai puternică forță politică a țării.
În Regatul Unit, partidul populist de dreapta al lui Nigel Farage, „Reform UK”, se află acum în fruntea sondajelor de opinie, ca și cum daunele provocate de Brexit nu ar fi fost de ajuns.
Niciunul dintre cazurile menționate mai sus nu este un rezultat direct al războiului Rusiei împotriva Ucrainei; fiecare își are rădăcinile în evoluțiile interne ale țării respective.
Cu toate acestea, nu numai că actorii ruși s-au angajat, în diverse grade, în dialog cu forțele politice care subminează consensul liberal-democratic în Europa de astăzi, dar războiul Rusiei împotriva Ucrainei nu putea decât să exercite un impact psihologic suplimentar asupra electoratelor europene deja tulburate.
Rusia poate că nu este cea mai mare putere militară din lume, așa cum aiurează Patrușev, consilierul lui Putin, dar nici nu are nevoie să fie una pentru a remodela ordinea internațională în avantajul Moscovei.
Purtând un război în Ucraina și un război psihologic în întreaga Europă, Moscova a învățat să proiecteze slăbiciunea ca putere și dezordinea ca strategie.
Pericolul pentru Europa nu este doar faptul că Rusia caută victoria pe câmpul de luptă, ci că urmărește capitularea mentală, o acceptare treptată a unei lumi în care voința democratică nu mai contează.
