Comunitatea Liberală 1848: Domnule profesor, pe 20 ianuarie, Donald Trump a devenit oficial al 47-lea președinte al SUA și tot globul a privit ceremonia de investitura. Observatorii politicii ai SUA au speculat că linia de politica externă va fi impredictibila, cu accente ale neo-realismului din teoria relatiilor internationale sau chiar unui imperialism soft, asa cum scrie The Economist. Care credeti ca va fi linia dominanta a politicii externe cu presedintele Donald Trump?
Corneliu Bjola: Politica externă a președintelui Donald Trump, deseori caracterizată prin sloganul „America First”, poate fi văzută mai degrabă ca o abordare flexibilă decât ca o doctrină bine definită. Această flexibilitate, deși informată de anumite principii realiste, s-a manifestat adesea printr-o combinație de pragmatism tranzacțional, accent pe suveranitatea națională și acțiuni unilaterale. În acest sens, linia dominantă a politicii externe sub Trump pare să se apropie mai degrabă de o aplicare improvizată a principiilor realiste, lipsită de o coerență strategică stabilă.
Conceptul de doctrină, spre deosebire de o abordare ad-hoc, implică un set de principii clare și coerente care ghidează politica externă a unui stat pe termen lung. Doctrina Monroe, formulată în 1823, a stabilit o linie clară de demarcare, opunându-se intervenției europene în emisfera vestică și afirmând hegemonia americană în această regiune. Doctrina Truman, lansată în 1947, a introdus strategia de „containment” pentru a contracara expansiunea comunistă, marcând un angajament ferm al SUA în protejarea democrațiilor amenințate de Uniunea Sovietică. În anii 1980, doctrina Reagan a susținut sprijinirea mișcărilor anti-comuniste din întreaga lume, subliniind angajamentul SUA în promovarea libertății și înfrângerea blocului sovietic. Spre deosebire de aceste doctrine istorice, care au avut coerență și o viziune pe termen lung, „America First” este mai degrabă o manifestare ghidată de priorități de moment și de preferințele personale ale președintelui. Deși include accente realiste, cum ar fi scepticismul față de alianțele multilaterale și accentul pe suveranitate, îi lipsește claritatea și consecvența necesare pentru a fi considerată o doctrină propriu-zisă.
Din perspectiva neo-realistă sau „realism defensiv”, asociată cu Kenneth Waltz, structura anarhică a sistemului internațional obligă statele să acționeze pentru a-și asigura supraviețuirea prin menținerea unui echilibru de putere, mai degrabă decât prin maximizarea acesteia, de aici ideea de realism defensiv. Accentul pus de Trump pe suveranitate și acțiuni unilaterale reflectă parțial această viziune, în special prin scepticismul său față de alianțele considerate împovărătoare, cum ar fi NATO. Insistența sa ca aliații să contribuie mai mult financiar demonstrează o preocupare pentru evitarea angajamentele externe costisitoare. Realismul defensiv al lui Waltz ar justifica, de asemenea, adoptarea de către Trump a unei poziții mai prudente și echilibrate față de Rusia, pentru a evita subminarea stabilității regionale, despre care se presupune că ar putea fi afectată de extinderea NATO.
Realismul ofensiv, teoretizat de John Mearsheimer, susține că statele caută să-și maximizeze puterea pentru a-și asigura securitatea într-un sistem anarhic. Politicile lui Trump, precum confruntarea economică cu China și creșterea cheltuielilor pentru apărare, se aliniază logicii realismului ofensiv, care favorizează dominarea pentru a preveni ascensiunea altor mari puteri. Războiul comercial cu China poate fi interpretat ca o încercare de a contracara ascensiunea economică și geopolitică a Beijingului, în timp ce inițiative precum presiunile asupra Panamei și interesul față de Groenlanda sugerează o strategie ofensivă de extindere a influenței regionale. Totuși, realismul ofensiv presupune o strategie coerentă și bine planificată pe termen lung, iar politica externă a lui Trump a fost frecvent caracterizată de decizii ad-hoc. Spre exemplu, impunerea tarifelor asupra aliaților precum Canada și Uniunea Europeană generează tensiuni în alianțele occidentale, exact acelea de care SUA ar avea nevoie pentru a echilibra influența tot mai mare a Chinei în Asia și pe scena globală.
Abordarea lui Trump prezintă, de asemenea, elemente specifice realismului clasic, formulat de Hans Morgenthau, care pune accent pe natura umană, dorința de putere și importanța liderilor puternici. Relațiile personale cu lideri autoritari, cum ar fi Vladimir Putin și Kim Jong-un, reflectă influența viziunii clasice asupra importanței agenției individuale în politica internațională. Totuși, realismul clasic valorizează consistența și profunzimea strategică, calități rareori prezente în deciziile impulsive ale lui Trump, cum ar fi retragerea bruscă din Siria si Afganistan (negociată de el și implementată de Biden) sau politica incoerentă față de Ucraina.
În concluzie, politica externă a lui Trump rămâne o abordare tranzacțională și hibridă, greu de încadrat în categorii tradiționale, dar care împrumută selectiv elemente din diferite școli de gândire realistă. Principiile realiste sunt aplicate diferențiat: realism defensiv față de Rusia și ofensiv față de China, ceea ce introduce o anumită incoerență strategică în abordarea de politică externă a administrației Trump.
În relația cu Rusia, politica sa a reflectat preocupări defensive legate de menținerea stabilității regionale, dar fără o aplicare clară și consecventă a echilibrării de putere. În schimb, relația cu China a evidențiat o abordare ofensivă, menită să maximizeze influența și să contracareze o putere emergentă. Totuși, lipsa de coerență strategică și accentul pe câștiguri pe termen scurt au limitat capacitatea acestei abordări de a produce rezultate concrete.
Să nu uităm că primul mandat al președintelui Trump nu a fost marcat de succese notabile, cu excepția Acordurilor Abraham (semnate în 2020, și prin care Israel a normalizat relațiile cu Emiratele Arabe Unite, Bahrain, Maroc și Sudan). Rămâne de văzut dacă, într-un eventual al doilea mandat, această problemă a lipsei de coerență strategică va fi remediată și, evident, cu ce rezultate. Este încă prea devreme pentru a evalua acest aspect, deși primele semnale indică o posibilă continuare mai agresivă a celor două abordări distincte (defensiv față de Rusia și ofensiv față de China), ceea ce ar putea accentua divergențele strategice.
Comunitatea Liberală 1848: Se vorbește mult despre conceptul de „diplomație tranzactională” pentru politica externă a lui Donald Trump. Ce implicații are acest concept pentru relația SUA-Europa și, evident, Europa Centrală și de Est?
Corneliu Bjola: Politica externă a administrației Trump față de Europa reflectă această divergență strategică: acomodare soft față de Rusia și competiție hard cu China. Nu pare că a găsit o soluție clară pentru a gestiona eficient această diviziune, deși câteva direcții au fost sugerate. Una dintre acestea implică o responsabilizare mai mare a europenilor în privința apărării lor, inclusiv propunerea ca aceștia să își crească cheltuielile militare până la 5% din PIB. Acest lucru ar permite SUA să își concentreze mai multe resurse către Pacific. Această abordare presupune însă o reducere a prezenței americane în Europa, idee susținută de informații neconfirmate despre o posibilă retragere a 20.000 de soldați americani, echivalentul celor desfășurați suplimentar de administrația Biden după summitul NATO de la Madrid din iunie 2022. La aceste inițiative se adaugă intenția de a suspenda sau reduce eforturile de asistență militară pentru Ucraina, care depinde de Statele Unite pentru aproximativ 40% din necesarul său militar, un obiectiv anunțat de Trump în campania electorală, dar care nu a fost încă concretizat. Direcția este însă clară: Trump își dorește ca războiul din Ucraina să devină o problemă europeană, nu americană, deși nu a prezentat încă o soluție concretă pentru a realiza acest lucru.
Singurul element care pare să-l rețină de la o retragere bruscă este costul reputațional, similar celui generat de retragerea din Afganistan. Pe de altă parte, se pare că Trump nu este prea preocupat de implicațiile pe care o astfel de retragere bruscă din Ucraina le-ar putea avea asupra Chinei, deoarece consideră relația cu Beijingul strict într-un cadru competitiv, nu într-o poziție de acomodare. În acest context, europenii ar greși dacă și-ar baza speranțele pe o continuitate susținută americană în regiune, întrucât prioritățile administrației Trump arată clar o tendință de reorientare spre competiția cu China, mai degrabă decât un sprijin activ pentru Europa. Comparativ cu primul mandat, în actuala administrație Trump au rămas doar doi oficiali cu poziții importante, Michael Waltz, consilier pe probleme de securitate națională, și Marco Rubio, secretar de stat, care susțin o abordare mai tradițională în sprijinul relațiilor transatlantice și al NATO. Amândoi, însă, au avut declarații mult mai reținute despre NATO și Europa după nominalizare, comparativ cu perioada anterioară. În schimb, restul oficialilor sunt mult mai axați pe competiția cu China, o direcție exemplificată de exemplu, de noul Secretar al Apărării, Pete Hegseth.
Ce înseamnă acest lucru pentru Europa? Deși nu există indicii clare despre cât de mult vor decide Statele Unite să își reducă capacitatea în Europa, este foarte probabil ca, la nivel de leadership, atenția acordată regiunii să scadă treptat. Un vid de leadership în Europa ar însemna o absență a autorității sau a capacității necesare pentru menținerea stabilității regionale și descurajarea agresiunii Rusiei. Reducerea rolului SUA în Europa ar putea lăsa NATO fără o direcție strategică clară, ceea ce ar pune în pericol stabilitatea regiunii și ar crește semnificativ riscul de agresiuni și tensiuni. Viitorul depinde de capacitatea Europei de a-și asuma un rol mai activ în propria securitate și de a compensa, cel puțin parțial, diminuarea treptată a implicării americane. În prezent, dezbaterea între liderii europeni se concentrează pe trei viziuni principale:
Prima viziune sugerează adoptarea unei abordări conciliatoare față de administrația Trump, încercând să mențină relațiile transatlantice cât mai stabile și să evite tensiunile suplimentare. Aceasta ar implica adaptarea la noile condiții impuse de Washington și o flexibilitate sporită din partea liderilor europeni pentru a păstra sprijinul american. Totuși, această soluție este una de compromis, care a fost încercată și în trecut, dar presupune un cost ridicat al investițiilor europene, fără garanții solide privind angajamentele SUA pe termen lung.
A doua viziune subliniază necesitatea formulării unui leadership european cu o capacitate mai mare de acțiune autonomă în domeniul securității. În acest context, summitul de la Palatul Egmont din Bruxelles, planificat pentru 3 februarie, reprezintă un pas important. Liderii celor 27 de state membre ale UE, împreună cu Secretarul General al NATO, Mark Rutte, și prim-ministrul britanic, Keir Starmer, vor discuta despre asumarea unei responsabilități mai mari a Europei pentru propria apărare și intensificarea cooperării între statele membre. Președintele Consiliului European, António Costa, a subliniat de asemenea că o Europă mai autonomă și rezilientă ar întări și parteneriatul transatlantic în cadrul NATO. Această soluție pare mai robustă, cu condiția să fie menținut un nivel corespunzător de solidaritate între statele europene din vest și cele din est.
A treia direcție ar presupune căutarea de acorduri bilaterale cu SUA, mai ales de către statele din Europa de Est care se tem de o posibilă agresiune din partea Rusiei. Această abordare ar putea părea cea mai fezabilă pe termen scurt pentru aceste țări, mai ales în contextul unui eventual acord de pace nesustenabil în Ucraina. Totuși, ea riscă să fractureze unitatea europeană și să creeze competiții între statele membre pentru sprijinul american, subminând eforturile comune de apărare și securitate ale Europei.
Cele trei viziuni nu se exclud reciproc și probabil vor fi urmate în măsuri diferite, în funcție de contextul regional și de interesele fiecărui stat. Soluția rațională și clară pe termen lung rămâne însă consolidarea unei capacități robuste de apărare europeană, în cadrul NATO, sprijinită de o industrie solidă de apărare europeană și de trupe europene bine pregătite, capabile să descurajeze credibil și să răspundă rapid la amenințările de securitate, în special din partea Rusiei.
Cele trei viziuni pot fi interconectate printr-un model care implică o participare solidă a europenilor în negocierile privind un posibil armistițiu în Ucraina și în asigurarea păcii în regiune. Este posibil ca o soluție pentru conflictul dintre Rusia și Ucraina să necesite prezența unei forțe europene de menținere a păcii (50,000-100,000), mai ales având în vedere angajamentele globale ale Statelor Unite și cerințele crescânde din regiunea Indo-Pacific.
Europa ar trebui să fie pregătită să mobilizeze o astfel de forță de menținere a păcii de-a lungul flancului său estic, demonstrând astfel un angajament mai mare față de propria securitate. Uniunea Europeană ar putea contribui prin sprijin financiar și politic, facilitând formarea unei coaliții europene „a celor dispuși” să asigure pacea în regiune. O colaborare îmbunătățită între NATO și UE va fi esențială pentru a alinia sprijinul transatlantic în favoarea Ucrainei pe termen mediu și lung. Această sinergie ar putea crea baza unei soluții integrate, care să lege cele trei viziuni: dialogul cu SUA, dezvoltarea unui leadership european autonom și menținerea unității strategice între statele membre. Implicarea Europei în menținerea păcii în Ucraina ar oferi nu doar o soluție practică pentru stabilitatea regională, ci și un exemplu concret de asumare a responsabilității pentru securitatea europeană.
Comunitatea Liberală 1848: În mod traditional, relațiile politice SUA România au fost strânse și țara noastră găzduiește a doua mare bază NATO din Europa. Credeți că vor surveni modificări în relația diplomatică și militară SUA România? Viitorul președinte al României trebuie să insiste pentru mărirea cheltuielilor de apărare, așa cum a sugerat președintele Donald Trump?
Corneliu Bjola: România ar trebui, în mod normal, să își consolideze relația cu Statele Unite, având în vedere importanța strategică a cooperării bilaterale, reflectată în cea de-a nouă rundă a Dialogului Strategic desfășurată la Washington, D.C., in iunie 2024. Această întâlnire, găzduită de Departamentul de Stat al SUA, a inclus discuții de nivel înalt pe teme precum securitatea regională, securitatea Mării Negre, mobilitatea militară, securitatea energetică și interconectivitatea, precum și cooperarea economică și în domeniul justiției. Aceste discuții subliniază angajamentul solid România-SUA pentru stabilitatea regională și dezvoltarea relațiilor bilaterale.
În contextul noii posturi de desfășurare avansată a NATO pe flancul estic, eficiența mobilității militare și a infrastructurii este esențială. Investițiile în conectivitate și coeziune în Europa de Est, inclusiv în România, pot avea un rol decisiv în mobilizarea rapidă a forțelor și în integrarea economică regională. Într-un raport pregătit de Fundația Heritage se subliniază, de exemplu, importanța dezvoltării unui coridor strategic integrat – rutier, feroviar, energetic și digital – care să conecteze Constanța și Odessa la Marea Neagră cu Gdansk la Marea Baltică, trecând prin Chișinău, București, Lviv și Varșovia. Un astfel de coridor ar transforma semnificativ securitatea regională, oferind în același timp oportunități majore pentru dezvoltarea economică și cooperarea politică.
În plus, prioritizarea coridorului de transport pe Dunăre ar putea întări flancul sud-estic vulnerabil al NATO, amplificând securitatea în zona Mării Negre și consolidând rolul României în inițiativele europene de apărare. Un alt proiect complementar de importanță strategică este coridorul Asia Centrală-Caucaz-Europa, care are potențialul de a diversifica semnificativ sursele de energie, consolida rețelele strategice și întări reziliența economică și politică a regiunii, contribuind astfel la stabilitatea transregională.
Spuneam că, în mod normal, România ar trebui să își întărească relațiile cu Statele Unite, deoarece avantajele colaborării, așa cum am subliniat mai sus, sunt evidente și benefice pentru ambele părți. Totuși, contextul actual este departe de a fi unul normal.
Candidatul extremist pro-rus, bine cotat în sondaje, a generat deja o polarizare politică toxică, alimentând retorica anti-NATO și exprimând intenția explicită de a reorienta România spre influența Rusiei. Deși rămân sceptic cu privire la eligibilitatea acestuia de a candida, curentul politic pe care l-a creat ar putea fi preluat de un alt candidat extremist.
Este esențial ca orientarea României după alegerile prezidențiale să rămână pro-occidentală, mai ales că daunele provocate până acum de candidații extremiști sunt deja foarte serioase, conducând la autoizolarea autorităților române din circuitele diplomatice europene și NATO, privând țara de participarea la forumuri cruciale privind viitorul securității europene.
Pe de altă parte, rămâne de văzut în ce măsură administrația Trump, comparativ cu cea a lui Biden, va continua să fie angajată în regiune sau va prefera să transfere aceste responsabilități europenilor. Un studiu recent al RAND Corporation identifică trei curente principale de izolaționism care influențează gândirea de politică externă la Washington, fiecare cu motivații distincte. Izolaționiștii realiști susțin că SUA ar trebui să își reducă angajamentele externe, încurajând partenerii regionali să preia responsabilitatea pentru propria securitate, dar subliniază importanța concentrării asupra prevenirii apariției hegemonilor regionali în locuri strategice, cum ar fi Asia de Est sau Europa. Izolaționiștii conservatori cred că angajamentele globale subminează valorile și libertățile americane, pledând pentru o politică externă axată pe protejarea intereselor interne. În schimb, izolaționiștii progresiști consideră că resursele dedicate securității militare ar trebui redirecționate către probleme globale, precum schimbările climatice și reducerea inegalităților, promovând soluții non-militare.
Primele două curente izolaționiste ar putea influența semnificativ deciziile administrației Trump, în special în ceea ce privește NATO și implicarea SUA în Europa. Pentru autoritățile române, va fi o provocare dificilă să depășească aceste tendințe, dar este esențial să încerce. În acest context, un semnal cheie al succesului sau eșecului va fi decizia privind investițiile în extinderea bazei militare de la Mihail Kogălniceanu. Este crucial ca România să depună toate eforturile pentru a obține sprijinul continuu al Washingtonului pentru această inițiativă strategică, care, așa cum am subliniat anterior, poate deveni un punct central al coridoarelor strategice de securitate militară și energetică, esențiale atât pentru România, cât și pentru securitatea europeană.
Viitorul României va depinde în mare măsură de capacitatea candidaților pro-europeni la viitoarele alegeri prezidențiale de a se impune ferm, oferind o direcție clară și fără echivoc pentru orientarea țării către partenerii occidentali. Este esențial ca aceștia să câștige sprijinul necesar pentru menținerea parcursului euro-atlantic al României. Țara are o oportunitate semnificativă de a deveni un pilon esențial în arhitectura de securitate europeană, dar acest lucru necesită o direcție strategică bine definită, un angajament ferm și o viziune pe termen lung.