Este destul de limpede deja că retrogradarea perspectivelor rating-ului României de către S&P de la stabil la negativ nu ține de economie, ci de politica noastră. Mai concret, de incertitudinile legate de alegerile prezidențiale și direcția în care se va angaja țara, în lumina unei pre-campanii descurajatoare pentru perspectivele democrației liberale și ale stabilității economice.
Nu a ajutat, desigur, deloc România faptul că, săptămâna trecută, extremiștii anti-occidentali, AUR și hoardele lui Călin Georgescu acționând la unison, au ales să deturneze Ziua Unirii în scopurile lor destabilizatoare, adică încălcând cu bună știință regulile stabilite pentru evenimentele planificate pe 24 ianuarie în Piața Victoriei, provocând incidente violente și canibalizând protestul sindical. Replica guvernului a fost departe de a liniști orice minte lucidă, din țară sau de peste hotare, cu atât mai puțin o agenție de rating ca S&P – adică a fost prea slabă și incoerentă, confirmând lipsa unei direcții clare susținute coerent și ferm de către coaliția de guvernare. Cum ar putea fi altfel, când liderul PNL a tras spre reformă, iar PSD către status quo.
Iar dacă își imaginează cineva că validarea candidaturii lui Crin Antonescu la președinție va liniști piețele internaționale și va asigura victoria democrației de tip european după episodul Călin Georgescu, înseamnă că manipulările lui Dan Voiculescu au avut darul să prostească definitiv și iremediabil națiunea. Să sperăm că nu este cazul.
Prima întrebare care trebuie pusă în legătură cu protestele georgiștilor și auri-iștilor din 24 ianuarie este cum se pot numi „patrioți” cei ce perturbă violent aniversarea unui moment istoric îndrăgit, de importanță fundamentală, care a devenit de 166 de ani un simbol al unirii naționale, nu al dezbinării.
Ceea ce au făcut extremiștii violenți pe 24 ianuarie, 2025 nu are nicio legătură cu semnificația Zilei Unirii și cu sentimentele pe care le au românii față de ea, ci amintește mai degrabă de huiduielile și huliganismul cu care era bruiat Corneliu Coposu la aniversarea Zilei Naționale la Alba Iulia în 1990 sau cu vacarmul generat de PRM și PSD, sub oblăduirea PNL, cu prilejul condamnării comunismului de către președintele Traian Băsescu, în numele statului român, pe 18 decembrie, 2006.
Probabil pentru că inițiatorii protestelor de acum și de atunci sunt de fapt aceiași, în cuget, simțiri și grade militare. Deci unde este patriotismul AUR și al georgiștilor? Decât să încercăm să-l identificăm, mai bine ne gândim la celebra frază a lui Samuel Johnson, „patriotismul este ultimul refugiu al ticălosului” („Patriotism is the last refuge of the scoundrel.”), atunci când nu este sincer, ci doar declarativ, clamat pentru a justifica intenții josnice și subversive.
De altfel, faptul că nu este vorba de o manifestare de patriotism autentic se vede și din faptul că participanții erau mai mult gălăgioși decât numeroși, iar comportamentul multora dintre ei era cel al unor huligani (plătiți?) care voiau mai degrabă să creeze dezordine decât să obțină ceva concret de la Guvern. Violența era organizată în mod vizibil, ceea ce sugerează și prezența paramilitarilor ușor de recunoscut în jurul lui Călin Georgescu.
Totodată, o mare întrebare rămasă fără răspuns este de ce sindicaliștii care protestau în fața guvernului s-au retras pentru a se delimita categoric de extremiști? Dacă AUR și hoardele lui Georgescu nu îi reprezintă pe sindicaliștii care protestează împotriva ordonanței-trenuleț, atunci pe cine reprezintă ei? Nu cumva slujesc doar intereselor organizatorilor vizibili – George Simion și Călin Georgescu – și ale susținătorilor lor din umbră?
Ne referim la rețeaua de rezerviști din servicii și din armată, probabil având complici activi în servicii, care doresc să întoarcă ceasul istoriei înapoi, la epoca lor de aur, cu ajutorul Rusiei, care pescuiește întotdeauna cu drag în ape tulburi și nu va rata ocazia de a destabiliza regimul democratic din România, mai ales într-un moment când acesta este sabotat, chiar și inconștient, de partidele aflate la putere în România.
Putem conchide deci că AUR și mișcarea din jurul lui Călin Georgescu nu reprezintă o mișcare de protest anti-guvernamental, ci profită doar de nemulțumirile cetățenilor și de revolta anti-sistem pentru a se legitima, exacerbând factorul emoțional. Nu îi interesează să rezolve problemele economice concrete ale țării sau să facă reforme. De altfel, nu au prezentat niciodată soluții viabile, ci s-au axat aproape exclusiv pe zgomot. Ei parazitează nemulțumirea oamenilor, o pun în slujba agendei lor, fără a fi preocupați de rezolvarea problemelor care au generat-o.
Dacă aceste aspecte ar fi discutate public deschis și cu curaj, poate că ar fi mai ușor de contracarat propaganda extremiștilor, dar nu sunt, iar politicienii, cu puține excepții se feresc să-l critice direct pe Călin Georgescu sau să vorbească despre petele albe din trecutul său de om al sistemului comunisto-securist și al prelungirii sale după 1989. Nici măcar Elena Lasconi nu a îndrăznit să-l atace direct, iar Victor Ponta, care adulmecă cu asiduitate propriile sale șanse de a candida la președinție pe o platformă „suveranistă”, a mers până acolo încât a afirmat că domnul Georgescu nu ar fi pro-rus. În ceea ce privește conducerea PSD și PNL, Georgescu pare nici să nu existe, căci nu îndrăznește nimeni să-l combată. Despre președintele Klaus Iohannis nu cred că mai merită să vorbim: el este echivalentul unui fantome care bântuie prin Palatul Cotroceni, pe care nu vrea să-l părăsească.
Percepem așadar destul de clar intenția candidaților de a menaja electoratul lui Călin Georgescu, pe care toți vor să-l recupereze în interesul propriu. Rezultatul este că aberațiile și agresiunile verbale ale domnilor Georgescu și Simion nu primesc o replică pe măsură, iar cetățenii pot vedea la nivelul guvernării o lașitate monumentală, generatoare de paralizie decizională. Și nu putem exclude ca unele forțe politice, mai ales PSD, cel mai tăcut partid de guvernământ când vine vorba de Călin Georgescu și AUR, să ia în calcul chiar o colaborare cu un viitor președinte Georgescu, după cum a și declarat foarte clar Marcel Ciolacu imediat după primul tur de scrutin al prezidențialelor. Încotro se îndreaptă deci această coaliție de guvernare?
Poate că guvernanții și-ar mai putea salva imaginea și bruma de credibilitate de care mai dispun dacă ar acționa ferm și coerent în direcția reformelor, reducerii sinecurilor și raționalizării cheltuielilor statului. Or, după ce Ilie Bolojan a anunțat reduceri de personal la Senat în baza unor concursuri profesionale, nu doar clientela psd-istă din aparatul Senatului a reacționat violent, ci însuși colegul de coaliție al lui Ilie Bolojan, Sorin Grindeanu, care a încercat să arunce în derizoriu reformele domnului Bolojan recurgând la cifre false privind reorganizările realizate de acesta din urmă la CJ Bihor.
Contează într-adevăr că domnul Grindeanu s-a făcut de râs citând date false, dar contează mai mult că semnalul dat de un prim-vicepreședinte al PSD, totodată vicepremier, este că PSD nu va susține reducerile de cheltuieli, orice ar spune liderul PNL sau ministrul de finanțe Tanczos Barna, și indiferent ce spun agențiile de rating internaționale – ceea ce agențiile de rating au înțeles deja foarte bine.
PSD demonstrează deci că rămâne captivul clientelei sale, ale căror interese sunt puse deasupra intereselor țării sau ale altor categorii de cetățeni, cum ar fi pensionarii și bugetarii din sănătate și educație, de pildă. În schimb, angajaților instituțiilor „de forță”, adică poliție, servicii și armată, li se promite că vor beneficia de corecții ale ordonanței austerității/sărăciei la începutul sesiunii parlamentare. Viitorul reformelor sună prost, la fel și al României.
Ajungem la ultima pseudo-soluție a puterii pentru contracararea extremismului: candidatura lui Crin Antonescu. Plimbat prin toate studiourile TV, acesta nu a reușit încă să articuleze un mesaj coerent și să-și depășească statutul de fabricant de vorbe, prolific ce-i drept. El nu se deosebește de candidatul Iohannis din 2014 decât prin predispoziția pentru logoree. Și nici nu se poate deosebi, căci este candidatul „pus cu mâna” de aceeași rețea GRIVCO, care se dovedește atât de puternică, încât nici Ilie Bolojan nu a găsit argumentele și energia să i se opună, ci a acceptat docil ordinul Varanului. Este greu de stabilit ce poate oferi țării un fost președinte de Senat care a strălucit prin chiulul de la activitățile instituției, un instrument al lui Dan Voiculescu, alături de Victor Ponta (care astăzi îl atacă) în tentativa de lovitură de stat din 2012, dar este descalificant pentru orice om politic care vrea să fie luat în serios, fie că se numește Daniel Fenechiu sau Kelemen Hunor, să-l laude în disprețul evidenței.
Pe scurt, între agresivitatea extremiștilor și ticăloșia coaliției „pro-europene” aflate la putere, România se îndreaptă, pas cu pas, ca o somnambulă, spre categoria „junk”. Poate că românii nu o merită, dar nici nu știu deocamdată cum să scape de ea.
