Pentru ca normele și instituțiile liberale să se impună, ele trebuie apărate atât de stânga, cât și de dreapta.
Aproape peste tot în lume, liberalii – adică cei care urmează tradițiile liberalismului clasic și ale Iluminismului – sunt pesimişti, și pe bună dreptate. Rând pe rând, în țările occidentale, consensul odinioară eficient și, în sens larg, „liberal” între partidele de centru-stânga și de centru-dreapta este supus unor presiuni serioase pe măsură ce forțele populismului iliberal iau amploare. În întreaga lume, democrația liberală regresează, cele mai multe prejudicii fiind aduse componentelor sale liberale, cum ar fi statul de drept și drepturile individuale și cele ale minorităților. Între timp, printre elitele care dau tonul tendințelor intelectuale, a fi liberal nu mai este „cool”.
Deși împărtășim aceste îngrijorări, trebuie să remarcăm și faptul că liberalismul are încă multe puncte forte și nu ar trebui să cădem în capcana subestimării lor. Liberalii sunt atacați de antiliberali, care le reproșează că reprezintă clasa dominantă, aristocrația globală. În anii 1990, am asistat la ceea ce am putea numi un „moment Fukuyama” în care liberalismul părea să se bucure de o hegemonie normativă aproape totală. Poate că acest moment a trecut, dar liberalismul este încă dominant în multe privințe. Principiile liberale continuă să ghideze sistemele politice occidentale: după ce Donald Trump a fost ales președinte al SUA în 2016, unii experţi influenți au prezis moartea iminentă a principalelor democrații, însă previziunile lor sumbre nu s-au confirmat.
Cea mai discutată victimă a actualului val iliberal este Ungaria. În urmă cu 20 de ani, această ţară era considerată o democrație consolidată (deși tânără), dar acum nu mai este cazul. Acest lucru ar trebui să reprezinte un motiv de îngrijorare, însă amploarea eșecului – o singură țară de zece milioane de locuitori – nu poate fi comparată cu ceea ce s-a întâmplat în Italia, Germania sau Spania în anii 1920 și 1930. Patrick Deneen, unul dintre principalii critici conservatori americani ai liberalismului, deși aspiră la o „schimbare de regim” – ceea ce înseamnă respingerea normelor liberale lockeene pe care se bazează în mare parte Constituția SUA – recunoaște, exprimându-se astfel, că liberalismul este un adversar redutabil.
La nivel geopolitic global, Vestul liberal este în continuare mai puternic și are o mai mare capacitate de a acţiona în mod coordonat decât forțele din „Restul”, în mare parte antiliberal, chiar dacă decalajul de putere și bogăție dintre cele două s-a redus considerabil din anii 1990 încoace.
În fața valului de probleme cu care se confruntă liberalismul, noi, liberalii clasici, ar trebui să încercăm să le rezolvăm amintindu-ne că liberalismul este puternic și a rezistat de-a lungul timpului. Mai presus de toate, ar trebui să încercăm să contracarăm forțele și ideile iliberale, iar pentru aceasta trebuie să ne asumăm responsabilitatea. Neîncrederea, indecizia și confuzia liberalilor sunt la fel de dăunătoare ca activismul și agresiunile antiliberalilor. Atunci când apără normele și instituțiile liberale fundamentale, liberalii ar trebui să fie mult mai curajoși, mai perseverenți și mai înțelepți decât au fost în ultima vreme.
Una dintre problemele de fond ar putea fi faptul că publicul occidental a început să considere că prevalența normelor și instituțiilor liberale este de la sine înțeleasă. Aceste categorii de public au nevoie de un semnal de alarmă puternic, prin care să li se amintească faptul că vigilența constantă este adevăratul preț al libertății și că ordinea liberală necesită efort și luptă, uneori cu forța armelor. Invazia rusă în Ucraina a devenit cel mai dramatic apel de acest fel; reacția poporului ucrainean și a prietenilor Ucrainei din Occident oferă motive de optimism. Nu este însă suficient.
Atacați din stânga și din dreapta
Pentru a ilustra de ce cred că reacția față de Ucraina, oricât de încurajatoare ar fi, nu este suficientă, voi împărtăși două observații. Una are legătură cu provocările la adresa liberalismului în Occident, iar cealaltă, cu statutul ordinii liberale la nivel global.
Deși am afirmat mai sus că problemele actuale ale liberalismului din Vest sunt departe de a fi la fel de dramatice precum cele din Europa interbelică, unele comparații sunt totuși justificate. În acea perioadă existau mai puține democrații, multe dintre ele fiind încă tinere și fragile. Unele, cum ar fi cele din Italia, Spania și, mai ales, din Germania profund marcată de înfrângerea din 1918, nu au reușit să reziste presiunilor interne și s-au prăbușit. Cu balanța geopolitică a puterii în favoarea antiliberalilor, democrațiile din Cehoslovacia (1938-39) și Franța (1940) au cedat în fața agresiunii militare externe. În cele din urmă, lumea liberă a fost salvată de două lucruri care s-au întâmplat între 1941 și 1945: 1) principalii inamici ai liberalismului, fasciștii și comuniștii, s-au extenuat reciproc în cel mai mare război terestru pe care istoria l-a văzut vreodată; 2) Statele Unite au intervenit direct din punct de vedere militar și au schimbat raportul de forțe.
În prezent, lumea liberă este mult mai puternică din punct de vedere geopolitic, iar regimurile liberale existente au rădăcini mai adânci. Cea mai importantă asemănare, însă, este că liberalii sunt atacați atât de dreapta, cât și de stânga, și nu știu ce să facă.
Atacul din partea dreptei iliberale este numit în linii mari „populism naționalist”. Atacul stângii iliberale s-ar putea numi „wokeism neomarxist”. A-l numi pe primul „fascist” și pe al doilea „comunist” ar putea fi o exagerare polemică, însă există asemănări în ambele cazuri. Lucrul cel mai important, acum ca și atunci, este că persoanele cu vederi liberale nu pot decide care dintre cele două amenințări este mai gravă.
Majoritatea oamenilor pe care îi cunosc îi consideră pe populiștii naționaliști sau, în Statele Unite, pe „trumpiști”, o amenințare mai mare. Au dreptate: după ce Donald Trump a pierdut alegerile prezidențiale din 2020, unii dintre susținătorii săi au afirmat că a fost comisă o fraudă, dar nu au putut prezenta nicio dovadă în acest sens care să reziste în instanță, apoi au luat cu asalt Capitoliul Statelor Unite. Asedierea sediului guvernului în scopul de a interfera cu certificarea legală a unor alegeri te transformă într-o amenințare directă la adresa democrației. Cu toate acestea, există și alți liberali care consideră că extrema stângă wokeistă este și mai periculoasă. Militanți wokeiști au reușit să impună un regim de cenzură intelectuală sau de autocenzură în mediul academic, într-o mare parte a mass-mediei și chiar în lumea corporatistă, și i-au imitat pe leniniști și maoiști declarând că libertatea de exprimare și prezumția de nevinovăție sunt valori învechite de „dreapta”.
Nu voi încerca să demonstrez care dintre cele două amenințări este mai gravă, deoarece chiar nu știu asta. Lecția istoriei este că amenințările pe care le subestimăm se pot dovedi uneori mai grave, tocmai din cauză că nu au fost tratate cu seriozitate. Cheia este să recunoaștem că robustețea ordinii liberale depinde de consensul centrului: stânga liberală și dreapta liberală ar trebui să se pună de acord cu privire la faptul că respingerea fără echivoc a extremelor iliberale este în interesul lor reciproc. Reconstrucția acestui tip de consens este esențială pentru ca democrația liberală să supraviețuiască și să aibă succes.
Constat că nu se întâmplă asta. Mulți oameni rezonabili nu reușesc să se distanțeze în mod clar de oricare dintre cele două extreme iliberale. Probabil că se tem să nu piardă aliați în luptele lor cu ceea ce consideră a fi principala amenințare. Acest lucru este extrem de periculos.
A doua observație se referă la statutul liberalismului la nivel global. Ar trebui să recunoaștem că, deși valorile liberale sunt universale în substanța lor, din punct de vedere istoric, atât teoria liberală, cât și ordinea liberală au luat naștere în Occident, iar angajamentul real față de normele liberale se manifestă încă cel mai adesea acolo. Mulți dintre noi ar prefera ca forțele liberalismului și ale iliberalismului să fie răspândite mai uniform pe glob, dar nu este cazul.
Liberalii occidentali găsesc adesea ciudat să menționeze rădăcinile occidentale ale liberalismului universalist, cu atât mai mult să analizeze implicațiile acestui fapt. Însă, întrucât provin dintr-un loc aflat chiar la periferia Europei, eu îmi pot permite să fiu mai direct.
Această legătură efectivă și percepută între ordinea liberală și Occident este o problemă uriașă, deoarece istoria Vestului în ceea ce privește exercitarea dominației imperiale asupra Restului a pătat imaginea liberalismului. Simplul fapt de a reafirma că ideile liberale sunt universale în substanța lor nu va contribui la rezolvarea acestei probleme.
Legătura percepută între liberalism și dominația occidentală nu este lipsită de temei istoric. Imperialismul occidental din secolul al XIX-lea s-a legitimat pe sine pretinzând că are o misiune civilizatoare, o sarcină autoimpusă de a răspândi valorile și instituțiile liberale progresiste, uneori cu vârful baionetei, în locuri care nu le cunoscuseră. Occidentul a avut doar un succes parțial în acest sens, dar acum plătește prețul.
Mișcarea anticolonială care a măturat globul în anii de după cel de-al Doilea Război Mondial s-a bazat în mare parte pe ideea occidentală de autodeterminare, dar legătura – percepută sau reală – dintre teoria liberală și practica imperialistă occidentală a deschis calea pentru ca anticolonialismul să se manifeste și în moduri antiliberale. Oricare ar fi fost intențiile lui Edward Said (1935-2003), cercetătorul literar din Ivy League care a fondat teoria postcolonială, proliferarea teoriei sale ca ideologie a anti-occidentalismului are o puternică tentă antiliberală: este greu să respingi Occidentul modern fără să respingi liberalismul occidental.
Argumentul lui Putin este că afirmația conform căreia supremația valorilor liberale asupra celor iliberale implică supremația civilizației occidentale asupra tuturor celorlalte. Această percepție este greu de schimbat deoarece conține un sâmbure de adevăr. Filozoful canadian Charles Taylor este poate unul dintre primii liberali occidentali care a abordat această dilemă, în urmă cu aproape treizeci de ani. A făcut-o în timp ce se ocupa de problemele multiculturalismului în societățile occidentale, dar logica sa ar putea fi extinsă la relațiile dintre Vestul liberal și Restul mai puțin liberal.
Este evident pentru liberali, așa cum a subliniat Taylor, că toți indivizii, indiferent de apartenența și convingerile lor, trebuie să beneficieze de principiul universal valabil al recunoașterii egale: conform principiilor liberale de bază, toți oamenii sunt egali în fața legii, statul nu trebuie să privilegieze anumite categorii de persoane în detrimentul altora și așa mai departe. Cu toate acestea, deoarece indivizii tind să fie atașați de identitățile lor particulare (este firesc să o iubești pe a ta), a ajuns să fie larg împărtășită opinia conform căreia multitudinea și diversitatea culturilor ar trebui, de asemenea, celebrate și că trebuie respectat dreptul fiecărui individ sau grup de a se angaja în practicile culturale ale comunităţii sale. În acest sens, multiculturalismul a devenit parte integrantă a tradiției liberale sau, după cum afirma sociologul Nathan Glazer: „Acum suntem cu toții multiculturaliști”.
Totuși, multiculturalismul, așa cum este practicat în prezent, are tendința de a extinde această pretenție a egalității de valoare la substanța fiecărei culturi, fapt care poate implica sacralizarea oricărei practici sociale, în cazul în care aceasta este prezentată ca făcând parte din cultură. O astfel de sacralizare duce la o ciocnire cu principiile liberale, deoarece culturile pot include norme și practici extrem de iliberale. Cu toate acestea, nu este permis să remarci acest lucru, deoarece faptul că o anumită practică aparţine „culturii” – sau, cel puțin, unei culturi minoritare – o face imună la critică. Anumite versiunile ideologic rigide ale multiculturalismului (în sine o ideologie occidentală, să reținem) au ajuns să legitimeze practici iliberale atunci când sunt exercitate de minorități; orice cenzură a unor astfel de practici riscă să devină ţinta unor atacuri care blamează „rasismul cultural” sau, în alte contexte, expresia aroganței postcoloniale. O astfel de sacralizare a culturii a devenit o problemă asupra căreia stânga iliberală și dreapta iliberală converg adesea.
Care este calea de ieșire din această situație? Din nou, liberalii ar trebui să aibă curajul convingerilor lor și să reziste șantajului ideologic al politicii identitare. Rasismul, trecut sau prezent, excesele colonialiste și sclavia merită condamnate fără rezerve și scuze, dar liberalii clasici nu ar trebui să se sfiască să celebreze valorile lor fundamentale, precum și să recunoască rădăcinile istorice occidentale ale acestor valori, fără a omite să sublinieze natura lor universalistă. Ar trebui să fie foarte clar că o astfel de celebrare nu numai că nu denigrează pe nimeni, ci chiar onorează și pune în valoare adevăratul temei pentru recunoașterea valorii egale a oricărui om, de oriunde. Dominația imperială este un fenomen străvechi și răspândit în istoria omenirii, dar oare, fără diseminarea normelor liberale în întreaga lume, ar fi fost oare vreodată respins colonialismul occidental din secolul al XIX-lea?
Ghia Nodia Profesor de științe politice la Universitatea de Stat Ilia și director al Institutului Caucazian pentru Pace, Democrație și Dezvoltare din Tbilisi, Georgia. Este membru al comitetului editorial al revistei Journal of Democracy.
Nota redacției: acest articol a apărut în Journal of Democracy și este tradus cu acordul editorilor.
