Descoperirea recentă a rămășițelor a trei drone de atac rusești (de fabricație iraniană) de către armata română, una dintre ele destul de adânc pe teritoriul României, la doar câțiva kilometri distanță de orașul Tulcea (cu o populație de 65.000 de locuitori), a stârnit o îngrijorare serioasă în spațiul public românesc și pe bună dreptate. Nu amploarea incidentului a îngrijorat, care a fost redusă, fără pagube materiale sau victime umane (de această dată), ci reacția lamentabilă a autorităților, precum și precedentul creat.
După luni de zile de asigurări din partea autorităților românești că România este puternic protejată militar și că măsurile de reacție sunt bine gândite pentru orice fel de amenințare, dronele au demonstrat opusul. Bâlbele și declarațiile contradictorii făcute de diverși oficiali demonstrau, destul de crud, faptul ca autoritățile au fost luate prin surprindere de ceea ce s-a întâmplat, sugerând o lipsă de înțelegere a riscului ca bombardamentele rusești asupra infrastructurii portuare ucrainene să aibă efecte colaterale în România. Chestiunea de precedent este la fel de importantă. Dacă genul acesta de acțiuni agresive ale Rusiei este lăsat fără răspuns adecvat, este cumva posibil ca acțiunile viitoare rusești să continue sub pretextul „accidentelor” și a „lipsei de intenție”?
Ambele elemente au conotații importante, atât de politica internă (este statul român este capabil să-și protejeze cetățenii?), cât și externă (este România verigă slabă în lanțul NATO?), iar declarațiile minimizatoare oferite de politicieni și scuzele evazive servite inițial de militari nu au fost suficient de puternice să restabilească încrederea.
Evident, sperăm că incidentul cu dronele va fi perceput de autorități și armată ca un avertisment serios, un fel de „trezire la realitate” care să îi determine să învețe rapid lecțiile necesare, astfel încât să poată gestiona prompt următoarea criză, cu maximul de responsabilitate și eficiență. Sa sperăm că așa se va întâmpla, dar îndrăznesc să-mi exprim îndoielile. Pentru a fi foarte clar, cred că atât guvernul, cât și armata română sunt complet dedicate contracarării agresiunii rusești și doresc să corecteze cât de mult pot breșele tactice și de comunicare evidențiate de cazul dronelor.
Scepticismul meu este însă inspirat de o problemă mai profundă: lipsa conștientizării si asumării la nivelul factorilor decizionali și a clasei politice că România se află deja într-un război cu Rusia, dar acționează ca și cum nu ar fi în această situație. O astfel de strategie de escamotare poate părea rezonabilă în contextul conflictului actual ca o modalitate de a menține aparențe de normalitate politică (vezi opacitatea privind ajutorul militar pentru Ucraina), dar vine cu costuri mari. Ea implică, în mod logic, o subestimare a amenințărilor la adresa securității naționale, o minimalizare a riscurilor ce pot rezulta din aceste amenințări, o calibrare inadecvată a resurselor și, mai ales, o posibilă fragmentare a voinței politice, pe fondul scăderii încrederii publicului în stat și autorități, pe măsură ce riscurile ignorate încep să se materializeze. Privit din această perspectivă, cazul dronelor nu poate fi interpretat ca un simplu accident (în sensul unei acțiuni greu de anticipat de partea română), ci ca o consecință logică a strategiei de escamotare care ghidează în momentul de față poziția României față de războiul de agresiune al Rusiei împotriva Ucrainei.
Acest lucru ridică o întrebare importantă: ce înseamnă, de fapt, că România se află deja într-o stare de război cu Rusia? Răspunsul ține de diferența majoră dintre modul în care țările occidentale și Rusia definesc și abordează doctrinar războiul. În cazul țărilor occidentale, componenta militar-politică a conceptului de război este contrabalansată puternic de componenta legală, bazată pe principiul interzicerii folosirii forței, așa cum este stipulat în Carta Națiunilor Unite (Articolul 2.4), interpretat în conjuncție cu Articolul 51 (autoapărare), cu definiția crimei de agresiune din Articolul 8 bis al Statutului de la Roma al Curții Penale Internaționale, și a prevederilor Convențiilor de la Geneva privind normele umanitare fundamentale în timpul conflictelor armate. În schimb, pentru Rusia, componenta definitorie a războiului este de natură politică prin excelență, lipsită de constrângeri legale sau morale.
În lipsa elementelor de contrabalansare, politicul definește scopul, mijloacele și tactica, devenind prizonierul propriei logici. Este această logică despre care Clausewitz avertiza că poate crea iluzia ca un „război absolut” (război care devine un scop în sine) este necesar. Cuvintele de final ale lui Putin în declarația premergătoare invaziei confirmă premoniția lui Clausewitz:
Câteva cuvinte importante, foarte importante, pentru cei care ar putea fi tentați să intervină în evenimentele în curs. Oricine încearcă să ne împiedice sau să amenințe țara sau poporul nostru, ar trebui să știe că răspunsul Rusiei va fi imediat și va duce la consecințe cu care nu v-ați confruntat niciodată în istoria voastră. Suntem pregătiți pentru orice evoluție a evenimentelor. Toate deciziile necesare în acest sens au fost luate. Sper că voi fi ascultat.
Preeminența politicului în concepția de război a Kremlinului constituie cheia ce poate fi folosită pentru a înțelege comportamentul Rusiei. Invazia Ucrainei din februarie 2022 reprezintă dimensiunea militară a războiului politic pe care Rusia l-a declanșat și îl conduce activ și pe multe fronturi împotriva Occidentului. Ucraina, în termenii lui Clausewitz, reprezintă „centrul de greutate” (schwerpunkt) pe care Rusia speră că îl poate utiliza pentru a submina poziția Occidentului. Solicitările făcute de Rusia în decembrie 2021 pentru ca NATO să se retragă la pozițiile din 1997 nu au altă explicație. Ucraina era văzută de Kremlin drept câmpul de bătălie militară principal (schwerpunkt-ul) prin care Rusia speră să obțină victoria politică asupra Occidentului și să provoace o mega-realiniere strategică (SUA marginalizate sau excluse din Europa, UE fragmentată și impotentă, iar Estul reîntors sub dominația Rusiei).
Faptul că aceste obiective au fost împiedicate de curajul ucrainenilor și de unitatea occidentalilor nu a schimbat în esență direcția războiului politic condus de Rusia, ci doar a condus doar la adaptarea strategiei. Obiectivele politice ale Rusiei rămân neschimbate (re-imperializare prin subminarea Occidentului), dar dificultățile militare din Ucraina au determinat-o să se îndrepte către crearea unei alianțe revizioniste în mai multe cercuri: cercul aliaților (Rusia, Coreea, Iran, China), cercul vasalilor (Belarus, Siria, Venezuela, Cuba) și cercul noilor colonii (Mali, Africa Centrală, Nigeria, Burkina Faso, Myanmar). Rusia intenționează să utilizeze această „alianță a răului” pentru a crea dificultăți țărilor occidentale în multiple zone și pe diferite niveluri, în scopul de a le diminua resursele și voința de a sprijini Ucraina. Centrul de greutate rămâne astfel același, dar modalitatea de a încerca înfrângerea Ucrainei a fost globalizată.
Ce înseamnă acest lucru pentru România? În primul rând, conflictul militar dintre Ucraina și Rusia este doar vârful icebergului în conflictul politic dintre Rusia și Occident. Atât timp cât Ucraina rămâne amenințată militar, Occidentul și România, ca parte a acestuia, vor rămâne in conflict politic endemic cu Rusia. Cele două componente nu pot fi separate.
În al doilea rând, România trebuie să extindă spectrul amenințărilor la securitatea națională și să reevalueze riscurile pe care acestea le presupun. Aceste amenințări nu se limitează doar la aspectele militare, ci includ corupția (declasată ca amenințare la securitatea națională prin decizia dezastroasă a CCR din februarie 2018), infiltrarea decizională (este interesant faptul că, spre deosebire de multe alte țări europene, nici un agent rus nu a fost arestat în România în ultimele decenii), controlul informațional prin intermediul manipulării digitale și, nu în ultimul rând, penetrarea politică prin partide politice și mișcări anti-sistem aliniate cu agenda politică a Kremlinului.
În al treilea rând, strategia de escamotare trebuie abandonată. Aceasta creează o falsă senzație de securitate care, așa cum s-a dovedit în cazul dronelor, poate fi contraproductivă. Este necesară o strategie robustă și integrată care să țină seama atât de amenințările militare ale Rusiei, cât și de cele politice și să ridice profilul României în cadrul NATO și UE ca un pilon de încredere și lider regional împotriva agresiunii politice și militare a Rusiei.
