Că „Țara te vrea prost” e deja un șlagăr. Că vrea și să nu ai acces, în materie de educație continuă, cultură, formare a gândirii critice, decât la ce-ți dă stăpânirea – la TV, la teatru, la casa de cultură, în parcul public – e o strategie mai nouă. Atent codificată în modificări fiscale la fel de atent orientate să omoare, mai lent sau mai cu avânt, de la caz la caz, o parte consistentă a culturii produse de operatorii privați.
*
Persoanele juridice își vor putea deduce doar 50%, în loc de 100%, din cheltuielile legate de sediul social care e și locuința cuiva. Se anunță eliminarea facilităților legate de impozitul pe clădiri și terenuri de care beneficiau proprietarii de imobile de patrimoniu, anumite ONG-uri și alți operatori culturali (adevărul e că, în acest moment, există un întreg pomelnic, lung cât o zi de post, de categorii scutite de la plata acestui impozit). Persoanele fizice autorizate (PFA) vor plăti la sănătate tot atât cât un angajat cu carte de muncă.
Pare că s-a ajuns la o înțelegere ca TVA-ul pentru cărți și reviste să rămână 5%, dar nu se știe clar cum rămâne cu TVA-ul pentru biletele la evenimente (culturale), planificate să crească, pentru organizatorii privați, la 9% (a rămas, totuși, la 5%). Plafonarea (la 2.5% a) procentului din veniturile proprii ale autorităților publice locale destinat capitolului bugetar „Recreere, religie, cultură” va conduce inevitabil și invariabil, în cazul celor mai multe localități și județe, la imposibilitatea alocării competitive de fonduri pentru cofinanțarea de proiecte și programe culturale – cu precădere în exact aceleași locuri din țară în care costul activităților culturale nu poate fi acoperit mai deloc din bilete (fiindcă oamenii sunt prea săraci). Acolo unde televizorul, YouTube, Tik-Tok-ul și biserica sunt aproape singurele forme de ocupare a timpului liber de care nu se ocupă Statul. Ca totul să fie perfect, în cei 2,5% nu intră cultura de stat, nici parcurile și nici sportul – dar cultura care nu e de stat bineînțeles că intră.
*
Și care e problema, ar întreba unii, dacă toată lumea plătește aceleași taxe și nu mai avem liste de „scutiți” și „speciali” în tot atâtea puncte câte litere are alfabetul limbii române? Nu așa ar fi echitabil?
Ei bine, asta ar fi o lume (semi-)ideală, însă foarte departe de realitățile românești. Asta, fiindcă toți acești echitabil taxați operatori culturali lucrează pe o piață, să-i zicem, concurențială în care există un competitor serios, deținător al infrastructurii și scutit el însuși de la regulile taxării echitabile: Statul în sine. Pentru același concert organizat la Cucuieții din Deal, îl va costa pe privat mai mult decât va costa primăria din localitate sau, mai ales, căminul cultural/casa de cultură etc., care nu plătește niciun TVA pe activitățile specifice – fiindcă el, privatul, nu are angajați (și tocmai a crescut „prețul” la oameni), nici facilități la impozitare (a crescut și impozitul), nici acces la infrastructură (e, de regulă, a Statului), iar toate aceste „lipsuri” trebuie acoperite, financiar, de undeva.
Pentru unele domenii culturale, „competiția neloială” între Stat și privat e din start falimentară pentru cel din urmă: în materie de teatru sau muzică clasică (dar și muzee), prețul biletelor e stabilit nu de cerere ori puterea de cumpărare, ci prin raportare la prețul „propus” de instituțiile publice, neplătitoare de TVA, impozit pe clădiri și terenuri, pe venit ori profit, administratoare cu titlu gratuit ale spațiilor și finanțate cu subvenții acoperind între 75 și 95% din buget. Căci dacă omul dă 30 de lei (chiar 6 lei, dacă e elev sau student) ca să viziteze Muzeul Național de Artă, nu va da decât excepțional, la alde Picasso (unde, apropo, pentru a ține prețul sub nivel interstelar, sunt și sponsorizări și bani publici în regim de proiecte și programe, din categoria lucrurilor pe care noile „reforme” le taie), cu foarte mult peste. Iar în orașe care nu sunt București, Cluj, Timișoara sau Iași, posibilitatea efectivă de a plăti e și mai limitată.
Pentru toate celelalte domenii culturale, Statul nu operează direct, prin propriile instituții – e doar deținătorul infrastructurii efective (de la stadioanele pentru mari concerte la practic 99% din spațiile de reprezentare). Care pe el, pe Stat, nu-l costă, efectiv, nimic – eventual, câștigă de pe urma ei, prin închiriere – și-i permite să exercite acel tip de control pe care-l vedem, o dată la patru ani sau mai des, atunci când primăriile însele intră într-o frenezie concertistică, de târguri și festivaluri pentru electoratul ce urmează a fi chemat la urne.
Și mai este ceva: cultura din România – mai ales cea care nu e produsă de stat – e prin design una artizanal-miniaturală. Sloganul politicilor culturale e „Nouă ne plac lucrurile mici” (deci, precare și la mâna politicienilor), iar asta se traduce, de 30 de ani, prin gândirea fiscală și administrativă (în capul fiscaliștilor și birocraților locali, ori ești un ONG de educație culturală, ori ești o subsidiară mică de multinațională, ori ești un SRL care impresariază artiști, firmă care produce concerte și spectacole etc., ori ești societate de consultanță cu 100 de angajați, ori ești meșteșugar tradițional de unicate, ori ai 1.500 de oi de la care vinzi laptele, brânza și carnea, tot cam un drac e la taxe și hârtii), prin regimul sponsorizărilor, prin modul de alocare a finanțărilor publice nerambursabile (în care Statul e foarte dispus să dea chiar și căruțe de bani pentru un eveniment punctual, dar leșină numai la gândul de a aloca fie și-un leu pentru cheltuieli operaționale – adică pentru tot ce asigură expertiza necesară gândirii pe termen lung a evenimentului în cauză).
Iar când ești mic, un tsunami de felul „reformei fiscale” de acum te vindecă de orice idei năstrușnice despre lucrul în comunități mici, experimente riscante (nu e ca și cum Marcel Duchamp ar fi făcut o afacere, la momentul respectiv, cu celebrul pisoar) sau contrazicere a politicienilor de care depinde accesul la resursele rămase.
*
Exceptând o mână de mari festivaluri, restrânse la câteva orașe (în esență, București și Cluj), cultura din România (cea înaltă și cea de divertisment) există, și nu de ieri, de azi, într-o tensiune nocivă între ideea de „externalizare a serviciilor” (Statul care susține, în forme și proporții diferite, nevoia oamenilor de acces la cultură și „interesul național” al formării unor cetățeni cu gândire critică) și cea de politizare a lor. Ceea ce se întâmplă acum, cu măsurile gândite de Guvernul Ciolacu, nu e vreo reformare de sistem care să umple la loc visteria națională și cu atât mai puțin una care să le permită operatorilor (culturali, în situația de față) să crească, să devină sustenabili economic sau organizațional, să fie relevanți în războiul despre valorile societale și democratice pe cale să ne ducă, altfel, înapoi în anii 1930. Sau care să permită altcuiva decât celor interesați de avantaje politice (adică Statului capturat de cleptocrație) să ajungă în locuri în care, altfel, nu ajung decât conspirațiile, suveranismul de baltă și ștampila de vot.
