Antonio Tajani, ministrul italian de externe, a declarat deunăzi că Italia îl susține pe Mark Rutte pentru postul de secretar general al NATO. E o confirmare a unei poziții cunoscute. Ce e mai interesant în declarația acestui fost președinte al Parlamentului European e adaosul: așteptăm să vedem când Ungaria și Turcia, care îl susțin pe Iohannis, își schimbă poziția.
Declarația e extrem de importantă. În primul rând, pentru că vine de la un oficial de rang înalt. Nu e speculație de presă, nu e știre pe surse de la vreun diplomat, nici declarația unui expert mai mult sau mai puțin cunoscut, ci poziția unui ministru de externe. În al doilea rând, declarația e importantă fiindcă Tajani e membru al familiei politice din care face parte și Klaus Iohannis: PPE. Nu putem, altfel zis, bănui că ar fi cineva dușmănos.
Ce spune Tajani este că singurii susținători ai președintelui român sunt premierul maghiar și președintele turc. Mai rău nici că se putea! Să te susțină Orban Viktor, cel care e mândru că-i iliberal, omul politic din UE care caută orice cale de a sparge consensul statelor-membre în dosarul ucrainean, e un dezastru. De Erdogan ce să mai zici? Președintele turc e el însuși o problemă politică uriașă pentru Alianța Nord-Atlantică. Într-adevăr, Turcia e singura țară dintre cele 32 în care nu doar domnia legii e precară, ci și libertatea de expresie sau cea de asociere. Erdogan nu numai că se vede cu Putin ca doi prieteni, dar l-a și felicitat pentru realegerea în caricatura de scrutin de luna trecută.
Cum s-a ajuns la acest trio? De ce doar Orban și Erdogan sunt alături de președintele nostru?
Mulți comentatori au arătat că anunțul lui Iohannis a venit prea târziu. E adevărat că, atunci când, de la pupitrul Cotrocenilor, președintele a declarat că e candidat, state mari precum SUA, Germania, Marea Britanie și Franța își declaraseră deja sprijinul pentru Rutte. Pe de altă parte, zvonurile privind interesul lui KWI pentru respectiva poziție circulau de ani buni, iar diplomații și politicienii care contează le-au consemnat cu mult înainte ca anunțul formal să fie făcut chiar de cel interesat.
Altceva e, la drept vorbind, mai important. Faptul că doar premierul maghiar și președintele turc îl sprijină pe președintele român e revelator nu doar în plan extern, ci și – sau mai ales – din perspectiva politicii interne. Iohannis nu e prieten cu Putin și nici nu și-a declarat dorința de a construi o democrație iliberală.
Dar felul cum a înțeles el să consolideze partidocrația de la noi și modul cum a gestionat ajutorul pentru Ucraina plasează România mai aproape de Ungaria și Turcia decât de orice alt stat-membru al NATO. Derapajele recente produse de comasarea alegerilor și de hăituirea opozanților cu ajutorul procurorilor sunt la fel de grave ca lipsa de transparență privitoare la sprijinul militar dat Ucrainei sau ca minciuna privitoare la bugetul alocat Apărării, care nu a fost în 2023 de 2,5% din PIB, cum declaraseră președintele și guvernele sale, ci de 1,6%.
Candidatura lui Iohannis la NATO e mai mult decât eșecul unui om politic care nu-și cunoaște lungul nasului. E confirmarea unei derive a regimului de la București care ne-a așezat alături de două democrații iliberale.
