Discret când este vorba despre gravele probleme economice și sociale generate și agravate de puterea PNL-PSD, rectorul SNSPA, Remus Pricopie, iese la atac atunci când interesele partidului o cer. Vorbim desigur de partidul pe care l-a slujit întotdeauna, inclusiv în calitate de ministru al Educației, și anume PSD, care și-a anexat de curând și ceea ce a mai rămas din ce a fost odată PNL.
Iată-l deci pe domnul Pricopie criticându-l cu un aer superior pe Cătălin Drulă, laolaltă cu toți oamenii politici și jurnaliștii care au criticat candidatura neavenită a președintelui Iohannis la postul de Secretar general al NATO, pentru că ar fi „incapabili să vadă jocul geopolitic mai larg ṣi interesul României, cu toate ramificaṭiile sale, dincolo de simpla obṭinere a unei poziții într-o organizație internațională”. Asociați în mod pervers cu „cei de la AUR”, de asemenea incapabili să contribuie la promovarea României, iată-ne pe toți criticii bagatelizați de șeful pepinierei de cadre a PSD, el însuși un produs al instituției, pentru că spunem ceea ce au spus și publicații de prestigiu, ca FAZ, Financial Times, Le Figaro sau Le Monde, sau, voalat, diplomați americani de rang înalt, ca ambasadorul britanic la București și, recent, ambasadoarea SUA la NATO, și anume că demersul lui Klaus Iohannis este unul personal, care divizează Alianța, și nu este în nici un fel în interesul României.
Știe desigur și domnul Pricopie că reacția majorității covârșitoare a membrilor NATO este negativă față de candidatura pe „persoană fizică” a lui Klaus Iohannis, cum știe și că, deși țări ca Ungaria sau Turcia au salutat-o, ele nu au declarat deschis că vor vota pentru președintele României. Este limpede că fiecare din cei care încă i se opun lui Mark Rutte negociază câte ceva până în ultimul moment, cum probabil negociază și Iohannis, deși nu recunoaște.
Dar cum putea un intelectual sponsorizat de sistemul mafiot PSD-PNL să nu-și facă datoria față de sistem? Pentru că Remus Pricopie, exact ca Ion Aurel Pop, face parte din cohorta de intelectuali ai „sistemului ticăloșit”, care au drept sarcină de partid să susțină acele idei și curente de gândire care favorizează politicile puterii toxice PNL-PSD și a marionetei sale de la Cotroceni.
Nu i-am văzut de pildă pe vreunul din acești intelectuali înregimentați politic criticând deschis și curajos afirmațiile senatorului AUR Claudiu Târziu referitoare la modificarea granițelor după o posibilă înfrângere a Ucrainei, sau comparația halucinantă a Comisiei Europene cu Înalta Poartă, emisă duminică de domnul Târziu, deși sigur toți știu că țările române au fost sărăcite de Înalta Poartă și menținute într-o stare de înapoiere, și nicidecum nu au primit de la ea sau de la orice altă țară aproape 80 de miliarde de euro pentru a se dezvolta și reforma, cum primește România de la UE, dar nu este capabilă să-i valorifice.
De altfel, nici pe liderii PSD și PNL nu i-am auzit criticând afirmațiile anti-europene ale AUR și SOS și avertizând, ca vajnici politicieni europeni ce se pretind, că un astfel de discurs este de esență putinistă, căci din laboratoarele Kremlinului vin toate ideile naționaliste și conservatoare deșănțate, care au drept scop subminarea atașamentului românilor față de valorile europene.
Știm însă deja că domnii Ciucă și Ciolacu rezonează de fapt cu suveranismul AUR și SOS, dar încearcă să păcălească Europa cu un pro-europenism de fațadă. Și uite așa ne trezim la București cu cancelarul german Olaf Scholz lăudându-l pe „Marcel” pentru realizările sale social-democrate!
Nu cumva să ne facem iluzii că în PSE s-ar face vreo deosebire între rețeaua de tip mafiot care este PSD și un partid social-democrat autentic european și… democrat. Politica de partid poate fi și la nivelul UE un compromis care compromite.
Pentru că i-am introdus în discuție pe politicienii sistemului „ticăloșit”, ne întrebăm ce fel de intelectuali pot fi aceia care îi slujesc, în ciuda semidoctismului lor evident, ilustrat de perpetue dificultăți de exprimare, și în ciuda scandalurilor de plagiat care definesc practic elita PSD și PNL?
Cu alte cuvinte, cum te poți numi intelectual dacă legitimezi contraselecția și impostura și nu faci nimic pentru a le combate? După cum se vede, se poate, căci Remus Pricopie și Ion Aurel Pop nu pot fi contestați profesional. Moral însă este imperativ să-i contestăm, pentru că legitimează abandonarea reperelor morale în viața publică, iar aceasta este o problemă fundamentală, o tară care produce efecte poate mai grave decât contraselecția în sine, pentru că justifică orice mârșăvie.
Vorbim așadar despre intelectualul fără caracter, bine exemplificat în tradiția românească, gata de orice compromis pentru o funcție bine remunerată. Iată-l de pildă, pe Mihail Neamțu, tobă de carte, școlit în Marea Britanie, altădată curajos și militant pentru valorile democratice autentice, astăzi eșuat pe listele de candidați la europarlamentare ale AUR, pe un loc care nu este nici măcar sigur.
Iată-l deci pupându-i papucul lui George Simion, pe care l-a definit nu demult drept nulitate și astăzi îl ridică în slăvi, deși sunt binecunoscute acuzațiile guvernelor de la Chișinău și de la Kiev cu privire la colaborarea sa cu serviciile rusești. De altfel, și Claudiu Târziu, tovarăș apropiat de luptă al lui George Simion, este bine apreciat și amplu preluat de presa rusă. Naționaliștii de azi se dovedesc apărătorii torționarilor comuniști de ieri, de azi și dintotdeauna.
Prostituarea lui Mihail Neamțu întristează, dar nu surprinde. Ea ne duce însă cu gândul la ceilalți intelectuali: intelectualii integri, democrați, care s-au luptat cu sistemul psd-ist în anii 1990 și în prima parte a anilor 2000, și pe care astăzi abia dacă îi mai vedem în spațiul public. În fruntea listei, care este mai lungă, se află, desigur, Andrei Pleșu și Gabriel Liiceanu, pe care altădată îi auzeam și îi vedeam la televizor, iar acum trebuie să-i căutăm pe un număr restrâns de site-uri. Cum de am sărăcit dintr-odată atât de catastrofal, cum de am pierdut vocile lucide, cultivate, angajate?
Ca să înțelegem, să ne amintim de propaganda dementă dezlănțuită împotriva lor, ca de altfel și împotriva altor voci anti-sistem, de Antenele lui Dan Voiculescu, promotoare ale măscăriciului politic Piedone, maestru al matrapazlâcurilor financiare și al disprețului față de orice normă de integritate.
Să ne amintim și de boicotul discret al altor televiziuni „de știri” la adresa intelectualilor critici, incomozi pentru putere și deci imprevizibili, cărora li se preferă un grup restrâns de jurnaliști și intelectuali ai sistemului, obedienți și perfect previzibili, care vor găsi întotdeauna o formulă de a justifica până și candidatura lui Iohannis la NATO, deși ea nu are nici o legătură cu interesul României.
Dar, după cum confirmă și Raportul despre starea presei elaborat de Centrul pentru Jurnalism Independent cu sprijinul Fundației Friedrich Naumann pentru Libertate, o presă dependentă de finanțarea din bani publici dirijată de guvern și de partidele puterii nu va promova niciodată interesul public, ci pe cel al comanditarilor, fapt pentru care presa a și pierdut încrederea cetățenilor, coborând în sondaje de la 80%, în anii 1990, la 32%.
De altfel, nici politicienii serviți de această presă nu sunt percepuți drept valoroși, după cum atestă un studiu sociologic calitativ realizat de IRES și analizat de Barbu Mateescu, din care reiese că prezidențiabilii Ciucă și Ciolacu au o imagine predominant execrabilă în rândul electoratului.
Succesul operațiunii de propagandă plătită cu 24,5 milioane de euro din subvenția de stat pentru partide este doar parțial. Liderii PSD și PNL nu au reușit să-și cosmetizeze imaginea, au reușit totuși să inducă în percepția publică o anumită rezervă față de opoziția democratică, mai ales față de USR, principala forță politică a acestei opoziții, considerată prea puțin pregătită pentru conducerea treburilor țării, deși, de fapt, nu a fost lăsată să demonstreze ce poate face.
Beneficiarul operațiunii de compromitere a opoziției democratice este, în mod paradoxal, Mircea Geoană, perceput ca independent, exterior PSD-PNL (deși, de fapt, nu este), bine educat și competent, deși este și el o emanație a sistemului.
Rezultatele studiului IRES atestă însă că nu este totul pierdut, că perdeaua de fum a actualei puteri nu păcălește prea multă lume, pentru că, așa cum spunea Abraham Lincoln, poți să-i păcălești pe unii, o vreme, pe alții tot timpul, dar nu-i poți păcăli pe toți tot timpul.
În consecință, puterea ar putea fi înfrântă la urne, inclusiv la prezidențiale. Doar că, pentru ca acest lucru să se întâmple, actuala competiție politică nu ar trebui concepută și dusă strict ca o luptă între partide, sau între stânga și dreapta, ci ca o bătălie între societate și puterea coruptă și venală, între cetățeni și sistem. Societatea, cetățenii vor câștiga doar dacă opoziția democratică va coagula în jurul său societatea civilă necoruptă de putere (mă gândesc la „Dăruiește Viață”, de exemplu, sau la Declic), la profesioniștii care încă mai există și la intelectualii publici marginalizați de actuala putere, cu televiziunile ei, cu tot. Numai așa se va putea cerne „neghina politică” din „grâul națiunii”, cum spunea însuși Remus Pricopie, deși sigur nu se gândea la aceleași personaje politice la care ne referim aici.
Trebuie deci să ne regăsim reperele morale din timpuri mai vechi și mai noi și să ne raportăm la ele, lăsând puterea cinică și amorală în offside, ca să se vadă mai bine cât este de găunoasă, de îndepărtată de valorile națiunii.
Așa cum s-a întâmplat nu demult, când ministrul culturii, Raluca Turcan, a participat la un eveniment din seria celor care au marcat centenarul Monicăi Lovinescu, fără a avea nimic de spus, doar ca să apară și ea în fotografie. Centenarul Monicăi Lovinescu, deci al unuia din marile repere ale rectitudinii morale și curajului din epoca comunistă, a fost însă o inițiativă exclusiv privată, coordonată de Gabriel Liiceanu, pe care Academia Română, a intelectualilor sistemului, a ignorat-o.
Idei și personalități angajate civic ar mai fi, s-ar găsi și destule repere morale, dar realizarea unei coaliții a valorilor nu este o misiune pe care să o poată îndeplini un partid politic singur. Este nevoie de coagularea unei mișcări a tuturor celor care susțin valorile liberale europene. Niciodată mai mult ca acum nu a fost mai multă nevoie de o gândire neconvențională (thinking outside the box) a fenomenului politic pentru a salva politica de politicieni.
