Inițiativa celor Trei Mări – spre globalizare și prin regionalizare
Bucureștiul a găzduit în zilele de 6 și 7 septembrie Summit-ul și Forumul de Afaceri al Inițiativei celor Trei Mări, platformă de cooperare regională care a atras de la bun început atenția multor cancelarii ale lumii. Dată fiind poziția geografică și reglându-și postura geo-politico-economică, România are, în această arhitectură, ocazia de a se comporta „antifragil”. Adică să transforme șocurile endemice acestei zone într-o sursă de energie pentru dezvoltare.
Abecedarul relațiilor interguvernamentale ne zice că națiunile mici cooperează între ele nu atât pentru a stoarce ce au mai bun unele de la altele, cât pentru a smulge, împreună, mai multe de la terți. „Eu sunt mic, tu [cooperare regională] fă-mă mare”… Europa Centrală și de Est (ECE) acumulase ceva experiență din epoca în care fusese încartiruită, sub suzeranitate sovietică, în lagărul socialist, în două „celule”: una consfințind risipa externă a unor resurse prost planificate centralizat intern – Consiliul de Ajutor Economic Reciproc (CAER, 1949) –, cealaltă cochetând cu ipocrizia, prin predicarea suveranității, independenței, neamestecului – Pactul de la Varșovia (1955). După annus mirabilis 1989, zona a cunoscut două valuri de (sub)regionalizare, în temeiul unor „interese naționale” renaționalizate democratic și a unor „influențe externe” interiorizate liber, mixând abil idealism și realism geo-politico-economice.
Regionalismul ECE „1.0”, concretizat în formate precum Inițiativa Central Europeană, Consiliul Statelor Mării Baltice, Triunghiul de la Vișegrad (devenit V4), Acordul Central European de Comerț Liber (CEFTA), a servit integrării țărilor participante în UE și NATO. După atingerea țintelor, cooperarea acestora și-a pierdut verva, statele urmărind să valorifice oportunitățile și deschiderile euro-atlantismului, chiar și prin conduite oportuniste, divergente. Apoi, versiunea reloaded, „2.0”, a demarat cam la un deceniu după occidentalizarea cu acte a regiunii, odată cu apariția unor noi riscuri pentru securitatea statelor din ECE, dar și a temerilor că beneficiile integrării europene (convergența, coeziunea) ar putea rămâne sub potențial. Date fiind și fracturile loialităților pro-Vest, via presiuni și persuasiuni (ruse), și decalajele Est-Vest, s-au găsit remedii: emblematice, Formatul București 9 (B9) și Inițiativa celor Trei Mări (I3M).
Infrastructuri menite să… „(dez)lege”
Simplificând calificările la maximum, Inițiativa celor Trei Mări (2016) ar fi, în spațiul central-est-european, platforma de cooperare geo-economică prin excelență – dedicată explicit interconectării infrastructurilor de transport, energetice și digitale ale celor 13 state participante, toate membre ale UE, condiție deliberată de includere [adică Austria, Bulgaria, Croația, Estonia, Grecia, Letonia, Lituania, Polonia, Republica Cehă, România, Slovacia, Slovenia, Ungaria] –, vertebrată geopolitic de Formatul București 9 (2015) – a cărui misie este securizarea „flancului estic” al NATO, reunind nouă state membre ale Alianței, toate fiind prezente și în I3M [lipsind Austria, Croația, Grecia, Slovenia].
Ce le unește pe statele participante la Inițiativă este nevoia/voința de a depăși o geografie a regiunii pe cât de estetică din afară – și, prin aceasta, atrăgătoare pentru multe vitregii –, pe atât de eratică înlăuntru – cu bariere fizice pregnante (Munții Carpați) și puține conexiuni naturale (Dunărea). O astfel de „geografie istorică” ar fi responsabilă pentru rămânerea în urmă a regiunii cu toată occidentalizarea ei recentă: cu suprafața și populația reprezentând 31,7% și, respectiv, 26,69% din cea a UE, dar cu PIB agregat cotat la doar 17,4% din cel total comunitar, cele 13 state care formează I3M (mai ales cele ex-comuniste) au catching-up-ul/rattrapage-ul drept sport național. Într-o Europă a redresării și rezilienței, Estul caută dezlegare din blestemul decalajelor, cu acest „r” cronicizat, recuperarea.
Ideea Inițiativei are bun-simț economic. Obsesia și oboseala convergenței/coeziunii E-V proiectate și executate mai ales prin transferuri de fonduri V-E a trezit atenția asupra unei alte axe ce ar putea servi aceluiași țel comunitar. Întărirea „Estului” pe aliniamentul lui N-S are darul de a ajuta metabolizarea resurselor UE – le poate face mai ușor de absorbit în proiecte dovedibil utile transfrontalier și mai ușor de completat din surse externe (a se vedea Fondul de Investiții al I3M). Iar toate acestea reverberează securitar: dezvoltarea economică este fundamentală pentru siguranța națională, iar dezvoltarea infrastructurii este esențială pentru mobilitatea militară. Să fie și să nu avem nevoie…
„Istoricale” și melancolii la periferie
Inițiativa celor Trei Mări are o memorie a ei, presărată cu angoasele trecutului. Și cere măiestrie, pentru a calma anxietăți viitoare. Zona dintre Marea Baltică, Marea Neagră și Marea Adriatică are o greutate geopolitică aparte, cerneala exegeților (vezi doar Halford Mackinder) fiind confirmată cu asupra de măsură de sângele anonimilor. Este alintată Trimarium, cu trimitere la ideea poloneză interbelică a mareșalului Piłsudski (Intermarium) de instituire a unei alianțe care să reziste presiunilor simultane, dinspre est și vest, sovietice și germane, rapace și revanșarde. Artizanii I3M insistă că acum nu mai este vorba despre apropiere contra cuiva, ci pro ceva: infrastructură.
Primus inter pares, Varșovia a căutat prin asocierea cu un stat mai mic, Croația, să atenueze aparența I3M de vehicul al unui „imperialism” polonez subreptice sau al unei supra-antagonizări a vecinilor „incomozi”, Rusia sau Germania. Dacă Rusia a sugerat prin anexarea Crimeii (2014) și a confirmat, agresând Ucraina (2022), ieșirea din ordinea internațională bazată pe reguli, „escarele” euro-atlantice cer altfel de unguente. Iar deși orientarea pro-americană a Inițiativei (în capul polonezilor, rebelii UE) se vedea din cosmos, nici Berlinul, nici Bruxelles-ul nu puteau fi sfidați frontal, din considerente financiare. Așa că SUA, Germania și Comisia Europeană au devenit, toate, partenere ale I3M.
Doctrinele de politică externă ale marilor puteri europene văd variat Inițiativa. Germania caută să-și întrețină centralitatea pe continent și, în ciuda ambivalenței atitudinii (energetice) față de Rusia, nu vrea să permită infiltrări dinspre Răsărit. Franței, sabotate subtil în mediteranismul său de un Berlin care vrea unitatea de monolit a UE, nu-i pică bine o prezență germană (economică) într-un Est pe care Parisul l-a oblojit de atâtea ori în istorie. Italia are supărări cu China și ar căuta prin I3M o posibilă soluție de „întoarcere din drum” a „mătăsii” aspre oferite de Beijing, căutând protejarea intereselor caucaziene. Regatul Unit a ieșit din UE, nu din Europa și, cu tot Commonwealth-ul, nu-i este indiferentă ECE.
Geografii plus „mandate de reținere”
Prizonieri ai geografiei (cităm titlul uneia dintre cărțile din trilogia lui Tim Marshall), central-est-europenii sunt magnet pentru marile puteri, învecinate sau doar în vizită. Chiar și aceste exerciții de cooperare regională, expresii ale „geopoliticii celor mici”, sunt ispititoare pentru că deal-urile geo-economice cu mai mulți sunt mai ieftine, că-s „la ofertă”. Tutore al securității (și, indirect, al prosperității) Vestului în perioada Războiului Rece, apoi al Estului întru reintegrarea lui civilizațională și, în bună măsură, al planetei întregi de vreo trei decenii (lume unipolară + ordine unilaterală = pax americana), Washington-ul practică o diplomație antreprenorială de genul „the business of business / politics is business”.
Statul de drept nu e drept, liberul schimb nu e liber, dacă afacerile americane nu miros profit. Iar atitudinea este bipartizană, dincolo de capriciile ideologice de la Casa Albă. În 2018, Forumul de Afaceri al I3M de la București îl primea pe secretarul american pentru Energie, Rick Perry, trimis de președintele (republican) Trump să promoveze exporturile americane de GNL. În 2023, la același eveniment, John Kerry, emisarul special pentru climă al președintelui (democrat) Biden, aducea soluția minireactoarelor nucleare NuScale. Nu e climate change, ba e climate change! Invariantul climatic este oferta americană capitalistă win-win la dependența energetică a ECE față de infama Federație Rusă.
China, înșurubată în regiune prin Belt and Road Initiative și prin formatul 14+1 (reunind până de curând China și 17 țări din fosta mare familie socialistă, din care au dezertat însă balticele), a fost acuzată de dumping investițional (perechea celui comercial), susținând proiecte de infrastructură subfacturate, dar și substandard. Modelul de business incriminat de Occident: credite masive de la (și mega-îndatorare către) chinezi, apoi contractori chinezi și, la final, când va fi și acela, „chinezării” (de drumuri și poduri). Evident, știrile despre China diferă de-o parte și de alta a strâmtorii Taiwanului. Pentru SUA, I3M este unicul format regulamentar de realizat infrastructuri est-europene.
„Trei Mări” se vorbiră și se sfătuiră
La București, capitală în care Varșovia întreține un aer de co-leadership (din interes… superior regional spre global), Summit-ul și Forumul de anul acesta au bifat câteva realizări: primirea Greciei drept al 13-lea stat membru; acordarea statutului de partener participant Republicii Moldova (după Ucraina, în 2022); sprijin pentru Kiev în perspectiva reconstrucției țării (doar că debutul procesului, în mod realist, depinde de încetarea războiului, iar încununarea lui de competiția feroce dintre… binefăcători); reevaluarea Fondului de Investiții al I3M (în sensul substituirii/suplimentării lui cu unul pentru proiecte sustenabile, paradigma ESG blocând altminteri mulți investitori instituționali din UE); pregătirea unui nou fond pentru inovare (care este menit să acceseze inteligent și mai multe meridiane ale lumii, din America până în Japonia); revizuirea listei proiectelor prioritare (nedetaliată); plus alte reflecții asupra instituționalizării.
Una dintre principalele realizări ale 3SI este elaborarea unei liste de proiecte multilaterale prioritare, aflate în diverse grade de maturitate. Investiția emblematică este Via Carpathia, o străpungere a marelui obstacol montan din regiune (autostradă, de la Klaipeda, Lituania, la Salonic, Grecia, cu o derivație cu trei ramificații pe teritoriul României: Borș/Oradea – Calafat, Borș/Oradea – Constanța, Siret/Suceava – Galați). Rail-2-Sea (cale ferată, de la M. Baltică la M. Neagră, respectiv Gdańsk, Polonia – Constanța, România) este prezentat ca proiect civil-militar cu dublă utilizare, critic în logica agresiunii ruse. Iar pe partea de energie, BRUA este văzut ca un pas spre securitate prin interconectarea statelor din regiune. Mai urmează și altele. Cooperarea regională rămâne, deci, răspunsul rațional la datele de bază ale zonei. Cu niște cuvinte-cheie: friendshoring, like-mindedness și, ca să-i onorăm și pe americani, profit-making.
