Am fost o săptămână la Berlin să văd cum fac ei urbanism și regenerare urbană*. Berlinul nu seamănă cu Bucureștiul oricât ne-a plăcut nouă la un moment dat să ne credem noul Berlin. Are o poveste mult prea deosebită, un oraș cu o istorie imperială, distrus în al Doilea Război Mondial, divizat prin mijloc de Războiul Rece, reconstruit cu banii uneia din cele mai bogate țări din UE. Ai zice că nu ai multe de învățat de la Berlin, e prea diferit.
Machetă a Berlinului actual. Clădirile albe sunt cele existente în 1989, cele maro sunt construite după 89 sau planificate
Și totuși există paralele relevante. Estul Berlinului, capitala Republicii Democrate Germane, a fost reconstruit după război în același tip de urbanism care se practica și la noi în anii ăia. Te plimbi pe acolo și juri că ești in Drumul Taberei sau Titan. Totul e un pic mai mare, blocurile sunt mai înalte și mai lungi, spațiile publice/verzi sunt mai largi, dar ideea e aceeași. În același timp, Berlinul e un oraș care, după reunificarea din 1989, a avut nevoie de o profundă rearanjare. Ok, la altă scară, dar procesele sunt similare cu ce ar fi trebuit să avem și în București după intervențiile brutale din perioada comunistă.
Macheta a Berlinului de est, înainte de 1989
O să vă zic aici câteva idei la prima mână despre ce am putea înțelege mai bine despre noi învățând de la ei.
În primul rând ne grăbim foarte tare.
România e o țară care s-a obișnuit în ultimii 20 de ani, de prin 2000, cu un ritm al transformării absolut imens. De la o țară săracă, năucă și pierdută geopolitic, am ajuns în 30 de ani, după 1989, a high income economy parte a Uniunii Europene. Lucrurile s-au schimbat într-un ritm uluitor pentru țări cu o istorie mai așezată. Am ajuns să avem pretenția că lucrurile să se schimbe de la o zi la alta, să ardem etapele, să ajungem cât mai repede, mâine dacă se poate, la nivelul țărilor din vestul Europei.
Doar că în unele domenii schimbarea rapidă e benefică, dar în altele nu chiar așa. Domenii ca urbanismul au nevoie de timp pentru că afectează perioade mari de timp. Un plan de urbanism determină zeci de ani de viață viitoare a locuitorilor și nu poate fi decis într-o lună. Sau ar fi bine să nu.
Dacă ați observa superficial cum se mișcă urbanismul în Berlin ați putea crede că e aproape blocat. “De ce pare că e blocat urbanismul berlinez?”. Acolo orice planificare urbană durează mult, stau, se gândesc, strâng idei, le discută cu toată lumea, le schimbă, revin, o iau de la capăt, explică, consultă, le bugetează pe mulți ani, le etapizează gradual. E o moșmondeală exasperantă pentru un român pus pe schimbare.
Totuși Berlinul se transformă foarte rapid, ceea ce era acum 10 ani câmp acum e un cartier fancy de locuințe și birouri. Dar asta pentru că planificarea a început acum 20 de ani. Iar acum se fac planurile pentru proiecte care se vor construi peste 10 ani. Nu e încet, e pe termen lung.
Acum 10 ani nu era nimic aici, doar Zidul Berlinului
Deci, de câte ori mai auziți că, de luni de zile, primăria București nu dă aviz pe un PUZ, gândiți-vă că lucrurile astea, bine făcute, trebuie să dureze ani de zile. Dacă sunt bine făcute, nu dacă sunt abandonate la sertar și apoi decise discreționar „prin voință politică”.
De ce durează atât de mult planificarea urbană? Sigur, pentru că e complexă, dar și pentru că are foarte mulți stake holders care trebuie implicați. Determinante sunt consultarea și negocierea.
Urbanismul nu ar trebui sa fie ceva făcut de niște specialiști într-o cameră, care, după aia, este impus unor cetățeni neștiutori. E prea important ca să fie lăsat pe mâna unor tehnocrați. Sau, ca să localizăm problema, urbanismul nu poate fi lăsat pe mâna unor politicieni și prietenii lor cu interese private. Specialiștii propun variante, structurează, detaliază, politicienii decid într-un final, dar procesul trebuie să îi implice pe cei afectați.
Implicarea asta nu e deloc simplă. A transforma o discuție aparent tehnică în termeni ușor de înțeles, în alegeri clare și simple, în prezentarea avantajelor și dezavantajelor (nu există soluții fără dezavantaje) este treabă grea.
Autorul în unul din punctele de prezentare/explicare/consultare a noilor proiecte
În Berlin există departamente ale primăriei, sau companii private contractate, care nu fac decât asta, consultare publică. Fac munca de explicare și prezentare, pun corturi sau containere în cartiere, fac prezentări publice, stau și explică personal oricărui cetățean interesat și îi dau la sfârșit un formular cu întrebări simple. Vrei așa? Câștigi aia, dar pierzi aia. Vrei altfel?
M-am întâlnit cu o companie privată din Berlin specializată în consultare publică și mi-au arătat procesul de consultare stabilit cu primăria. Zeci de prezentări la fața locului, broșuri, site-uri web, minim trei „urban forums” cu zeci de persoane prezente, plus toate instituțiile. I-am întrebat dacă primăria le cere în general mai puțină sau mai multă consultare publică. Au zis „normal că mai multă”.
Punct de consultare în cartiere. Photo by Citylab Berlin.
În lipsa acestor consultări, orice intervenție urbană este agresivă. Gândiți-vă doar cum se fac lucrurile în România. Într-o zi pe strada ta apar niște buldozere și se apucă să dărâme și să sape. Nimeni nu ți-a zis nimic, habar nu ai ce se întâmplă acolo. Poate mâine îți dărâmă casa, cum ai putea ști? Te enervezi, te scandalizezi și e normal să te simți așa. Orice ai afla, pe urmă, că vrea să facă primăria o să ți se pară greșit. Abuziv. Discreționar. Dar de ce așa și nu altfel? Very bad politics.
Încă una scurtă pe final.
În Berlin se pregătesc serios pentru climate change. Nu e doar o discuție fancy de purtat pe la conferințe și televizor. Deja sapă. Au înțeles că o să aibă probleme repede, au proiectat și au băgat deja buldozerele pe teren. Gândiți-vă doar la vara abia trecută. Nu mai sunt câteva zile de caniculă, sunt săptămâni întregi de caniculă și așa o să fie și în anii următori, din ce în ce mai rău. Nu trebuie să facem ceva în viitor, trebuie să facem ceva acum. Berlinul știe că va rămâne fără apă, de exemplu, și au deschis deja șantiere ca să eficientizeze consumul de apă. Abia văzând asta m-am panicat, mi-am dat seama că și eu aveam impresia că suntem încă în etapa de gândire. Nop, ar trebui să săpăm deja. Sau să plantăm. It is coming și o să ne fie rău.
*Deplasarea la Berlin a fost făcută în cadrul programului “Creating Free(dom) Spaces” organizat de Fundația Friedrich Naumann căreia îi mulțumesc foarte mult. A contat.
