Statul nu e nimic altceva decât capacitatea unei entități politice (aici politic e în sensul cel mai larg: de asociere stabilă a oamenilor) de-a impune un set de reguli pe un anumit teritoriu. Regulile acestea – de organizare a vieții comune – sunt, în mare, de două feluri: administrative (în particular cele legate de impozitare) și legale. Un stat puternic – în Modernitate – e acela care e capabil să garanteze universalitatea și univocitatea acestor reguli pentru întreaga populație de pe teritoriul său. Când regulile sunt aceleași și se aplică la fel, există stabilitate și statul se dezvoltă. Un stat slab nu are capacitatea de a impune univocitatea regulilor, ceea ce face ca pe cuprinsul său să se aplice mai multe „măsuri”. Iar aceasta dintr-o rațiune foarte simplă: puterea centrală nu are suficientă forță pentru a transforma diversele feude locale în părți ale statului și pe seniorii lor în slujitori ai intereselor comune. Dimpotrivă; trebuie să compună cu ei, cedându-le atribute ale suveranității statului. Logica acordurilor dintre centru și diverșii feudali nu are caracterul formal și previzibil al legăturilor instituționale dintr-un stat puternic, ci se redefinește mereu în funcție de evoluția intereselor și a raporturilor de forțe dintre cei doi termeni ai săi. De unde o permanentă instabilitate (mai ales în ceea ce privește aplicarea legii și formele impozitării) și o tensiune ce face ca dezvoltarea statului să fie limitată.
România e un exemplu tipic de stat slab. Unul din lucrurile care se repetă în discursul public e cel referitor la slaba voință de realizare a reformelor necesare modernizării statului. Nu e vorba de legislație (care – în virtutea variilor condiționări ale integrării – a fost demult adoptată), nici de instituții (care au fost copiate după cele occidentale). Problema reală este aceea de funcționare a acestor lucruri și, mai ales, de funcționare în regim propriu – potrivit funcțiilor lor – și nu în virtutea unui imperativ (de moment) venit „de sus”. După mai bine de un secol și jumătate de stat modern, o știm, în sfârșit: reformele ordonate de sus sunt, mai mereu, simulacre. La capătul lor nu avem decât „raportări” și „ceremonii” ce nu fac decât să consfințească – într-un nou limbaj – perenitatea unei stări de lucruri ce pare indepasabilă. Constanța eșecului modernizării statului e cea care ar trebui să ne pună pe gânduri. De ce ne lovim – mereu – de aceleași blocaje? Poate n-ar fi zadarnic să chestionăm istoria.
Problema e aceea că istoriografia comună nu ne e de mare folos; dat fiind că, în general, aceasta funcționează în logica următoare: ea fixează un deziderat (mai mult sau mai puțin realizat: independența, unirea, industrializarea, democrația, integrarea în Europa etc.) și – apoi – liniarizează trecutul ca un parcurs coerent și ascendent menit a realiza idealul în cauză. Această logică a progresului continuu într-o direcție sau alta (ori în mai multe) dispensează istoriografia noastră de nevoia unei structurări metodologice. Și ne putem întreba dacă nu cumva evidențierea hecatombelor produse de români în cel de-al Doilea Război Mondial sau ororile, făcute de „frați” „fraților” (și care nu se referă doar la Pitești, ci și la lucruri mai comune, precum delațiunea sau profitul bazat pe supralicitare) în vremea comunismului; dacă nu cumva aceste teme sunt „scandaloase” tocmai pentru că – întorcându-ne în barbarie – pun în discuție „drumul milenar” spre mai bine „al întregului popor”.
Și totuși, istoria aceasta ne poate spune un lucru: statele cu adevărat moderne – adică cele din Vestul Europei – au trecut, aproape fără excepție, printr-un episod de centralizare forțată (pe care-l numim „absolutism monarhic”) și, ulterior, structura centralizată a fost investită de burghezie cu drepturile și îndatoririle omului modern. Mai înainte de toate, centralismul: el ține de logica monarhică, ce hipostaziază – „precum în cer, și pe pământ” – o singură putere, care difuzează în trepte succesive, autoritatea și dreptatea în tot corpul social. Finele Evului Mediu e perioada în care, mai peste tot în Occident, se pune capăt anarhiei feudale și puterea centrală structurează un nou tip de stat. În secolul XVIII, principiul funciar al acestui stat se laicizează: el nu mai e „dreptul divin”, ci ordinea rațională, căreia suveranul (asistat de Parlament) îi este garant. Pe măsură ce noua clasă – burghezia – accede la putere, ea păstrează structura centralizată a statului și dă o accepțiune mundană rațiunii care stă la baza lui. Căci, în esența ei, burghezia e comercială, iar comerțul, prin negociere și calcul deschide calea raționalității (instrumentale) moderne. Burghezia are nevoie nu neapărat de centralizare, cât de marea rețea unitară pe care a creat-o logica unificării autoritare; cu cât aceasta e mai extinsă și mai omogenă, cu atât afacerile se dezvoltă mai bine. Într-un anume fel globalizarea – înțeleasă în primul rând ca o conectare a acestor rețele naționale (și abia apoi ca „hrănirea” structurii tot mai mari ce rezultă prin colonialism și inovație științifică) – e înscrisă în structura modernității ca proiect unificator și egalizator al națiunilor.
Ceea ce noi am cunoscut a fost o cu totul altă istorie. Modernizarea lumii noastre a fost extrem de tardivă (ea coincizând, practic, cu apogeul industrializării în Occident), mimetică și – onest vorbind – a păstrat în bună măsură structurile „tradiționale” ale lumii noastre. E greu să le definim într-un singur cuvânt. Acestea sunt pe de-o parte tribale, pe de alta, feudale. Tribale, întrucât trimit – mereu – la familie și la legăturile organice (de rudenie, limbă, teritoriu); feudale, în măsura în care presupun afilieri care nu au de-a face în mod nemijlocit cu aceste legături. Locul lor e luat de raportul dintre tribut și protecție. Feudalul e un pater familiae căruia i se supun toți (supunerea fiind exprimată în tributul pe care acesta-l consideră „firesc”), el oferind în schimb protecție grație amenințării pe care o reprezintă puterea sa cumulată (care e mai mare decât aceea a șefilor de trib luați individual). Aici e, în fond, o structură funciar premodernă, proprie tuturor societăților „tradiționale” și remanențelor lor în modernitate (mafii, carteluri, asociații ale marginalilor etc.). Ceea ce poate părea straniu este faptul că la noi – și, evident, în toate lumile similare cu a noastră – acest tip de organizare a devenit coloana vertebrală a statului. De ce?
Mai înainte de toate, pentru că noi nu am avut parte de episodul absolutist. Niciodată statul nu a fost realmente centralizat pe teritoriul nostru. Dincolo de istoria celor trei (sau șapte – sau oricâte) provincii istorice cu tradiții – relativ – diferite, nici în interiorul acestora organizarea nu a fost una care măcar să dea impresia unei structuri coerente. Ea pare omogenă, doar în măsura în care, aproape pretutindeni, marea masă a populației autohtone e abandonată sieși de pătura conducătoare (ce nu e interesată decât de tributul ce ia forma impozitelor și a altor „dări”) și se cristalizează într-o logică de clan. E o lume a unor inegalități funciare – și, mai mult sau puțin, hipostaziate de o ideologie (deopotrivă religioasă și laică) a supunerii – în care e o ruptură clară între cei ce conduc și cei ce sunt conduși și, în același timp, chiar la nivelul celor conduși, între pater familiae-le care reprezintă mulțimea pălmașilor și „oamenii de rând” ai tribului lui. Într-un anume fel, istoria noastră n-a cunoscut decât o singură orânduire socială: feudalismul. Forma acestuia a fost – întotdeauna – una anarhică. Toată istoria noastră cunoscută nu e nimic altceva decât o poveste a anarhiei feudale în care puterea domnitorului e mereu subminată de o „partidă” boierească sau alta. Dependența de turci, capabili să schimbe orice domnitor, a avut ca efect faptul că niciodată nu s-a putut stabiliza o structură de autoritate care să se „solidifice” creând premisele instituționale ale unui stat centralizat.
Modernitatea noastră e tributară acestei istorii. Partidele politice, atâtea câte sunt, nu sunt organizații de partid (centrate de o ideologie, în speță de revendicările unei clase sociale), ci grupuri de partidă, în care diverse personaje – interșanjabile și aliate în geometrii variabile – se adună pentru a pune mâna pe putere sau, cel mai adesea, pentru a face puterea în exercițiu nefuncțională. Conotația ideologică a partidelor noastre e extrem de vagă și cuprinde – cel mai adesea – deziderate pioase care au șanse foarte mici de a fi măcar aproximate la nivelul realizării. Și aceasta din motivul simplu că aceste partide nu sunt împinse pe scena publică de problemele și de revendicările unor categorii sociale distincte (burghezie, muncitorime etc.). Dimpotrivă, ele sunt fondate de persoane de același tip – aparținând moșierimii, burgheziei sau nomenklaturii urbane – care nu se deosebesc prin nimic unele de altele și care se separă pe liniile unor orgolii și vendette personale.
În general, cei care „se implică” în politică o fac dintr-o funcție. Funcția e echivalentul „slujbei” feudale: ea îi permite celui care-o deține să-și creeze o rețea de vasalități care acționează ca o „bază teritorială” pentru pretențiile lui. Omul aflat „în funcție” are toate atributele unui feudal: el hotărăște (cel mai adesea discreționar) cine ce „slujbe” mai mărunte va avea, care e cuantumul tributului ce i se va plăti – în afara impozitelor oficiale – ca mită, cadouri, parandărături etc. și, mai ales, care sunt alianțele (și cât de solide vor fi acestea) pe care „organizația” controlată de el le va face. Întrucât toți cei care fac politică funcționează în această logică, partidele și – deasupra lor – statul trebuie să compună cu această realitate. Nici un președinte de partid, nici statul în ansamblul său nu are puterea (și nici autoritatea) de a-i supune pe feudali unei ordini comune. De aceea fiecare – indiferent că e șeful de partid sau cel de guvern (adesea cele două funcții suprapunându-se) – trebuie să negocieze cu „clienții” săi (în accepțiunea romană a termenului). La noi nu funcționează deloc negocierea instituțională, ce definește lumea modernă, locul ei fiind luat de negocierea dintre puterea centrală și feudalii locali.
„Comerțul” e reciproc avantajos: centrul știe că „la bază” există – în general prin conexiunile tribale – o mobilizare care aduce voturi, iar acestea se cuantifică nu doar în numărul aleșilor din teritoriu, ci și în (re)dimensionarea „structurilor centrale”. Invers, „pe teren”, orice feudal știe că șansele lui de acordare de funcții și de subsidii vasalilor săi țin de capacitatea de a stoarce fonduri de la „centru”. Firește că între cei doi termeni e o tensiune perpetuă, dat fiind că fiecare vrea să-și extindă limitele puterii pe teritoriul celuilalt. Însă, mai devreme sau mai târziu, se ajunge întotdeauna la un statu quo. Probabil una din variantele cele mai bune de echilibru o reprezintă al doilea mandat al președintelui Iohannis. Un om dezinteresat de politică (și cu atât mai mult de administrație), care preferă „poza oficială” și, probabil, iluzia controlului prin serviciile militarizate, dar care a fost de acord cu trecerea puterii de decizie la feudalii locali. Emil Boc la Cluj, Gherghe Flutur la Suceava sau Ilie Bolojan în Bihor sunt, practic, autonomii locale care funcționează strict în virtutea unui pact al distribuției de fonduri în interiorul unui partid. La PSD, tradiția acestei fragmentări e și mai veche.
Acesta e motivul pentru care partidele nu acționează ca mecanisme unitare decât atunci când e vorba de bani, dat fiind că din cuantumul acestora își pot plăti foederati din teritoriu. Pe de altă parte, comenzile care pleacă de la centru, mai ales acelea care vizează problemele de stat, au o slabă difuzare, dat fiind că se lovesc mereu de „vămile interne” pe care le impun feudalii locali. Deși acest lucru nu se vede, el se știe: fiecare „unitate administrativ teritorială” funcționează ca o feudă care alege ce și cum aplică din legi, regulamente și alte acte ținute a fi universale. Acest lucru face ca la limita fiecărei asemenea structuri teritoriale „regulile jocului” să devină altele. Și, câteodată, chiar și în interior, dat fiind că feudele nu sunt doar concatenate, ci și imbricate unele în altele, fiecare „instituție” revendicând privilegii feudale. Și la acest nivel are loc același tip de negociere între reprezentanții autorităților locale și șefii de instituții din subordine care pot garanta votul majoritar sau execuția unor lucrări imperative.
Această (multiplă) fracturare a statului ne permite să înțelegem și incapacitatea lui de a decola economic: regulile după care trebuie să se ghideze un om de afaceri schimbându-se de la un oraș la altul și de la o circumscripție administrativă la alta. Dezvoltarea teritoriului pe care-l controlează nu e neapărat în interesul feudalilor locali. Poate fi – pentru ei – o problemă de prestigiu și de imagine dar, cum imaginea s-a desprins aproape complet de realitate, ea poate fi produsă și independent de situație. Mai mult sau mai puțin, beneficiul ultim rămâne cel la nivelul tribului, al familiei și al „obligațiilor” acesteia. În această accepțiune, feudalismul servește la control, iar câștigul se distribuie familial. În cele din urmă, lumea feudală se imaginează ca pe-o gospodărie în care tatăl (analog al Tatălui cu T mare) dă ordine pe care ceilalți le execută și tot el împarte recolta în virtutea unor raporturi consacrate cu pecetea tabuului. Efectul cumulat al tuturor acestor lucruri îl reprezintă dimensiunea pre-modernă a unei societăți care aspiră la beneficiile modernității, dar se teme de isonomia și de libertatea concurenței care le-ar face posibile.
Feudalismul ne oferă iluzia că cineva, acolo sus, „face jocurile” pentru noi toți. Și că oricum ar fi, „nu-i chiar așa de rău”. Și oricât de rău ar fi, rămânem copiii unui tată care, la ceasul împărțirii, „ne va da ceva” și nouă.
