În ultimele zile discuția despre impozitul pe venit progresiv s-a încins atât de tare că a plouat cu acuzații de ”asalt al marxiștilor”, ”socialism pe pâine” etc – din păcate toate aceste calificative încețoșând complet o discuție foarte importantă, care ar fi trebuit purtată cu argumente pro și contra reale. Consider că trebuie să delimităm clar conceptual ce a însemnat socialismul în istoria noastră. Asistăm astăzi la acuzații de socialism aruncate în stânga și în dreapta fără prea multă grijă la semnificația teoretică și istorică a termenului – situație similară și în cazul fascismului mai demult, dar și în zilele noastre.
Să identificăm în primul rând câte feluri de socialism avem: în opinia mea două. Unul real, istoric, pe care unii dintre noi l-am trăit într-una dintre cele mai radicale și oribile forme, altul imaginar. Cel imaginar este greu de definit pentru că neavând o existență istorică semnificativă nu prea putem trage niște concluzii: îl putem vedea la socialiștii utopici de sec. XVIII-XIX sau la Marx (care are extrem de puține referințe clare despre cum ar fi arătat societatea socialistă/comunistă pe care o considera inevitabilă) sau la alte forme utopice de comunitarism, combinate cu ecologie, care au fost teoretizate în ultimele decenii.
Nu are foarte mult rost să insistăm, ci numai să evidențiem că în fața eșecului evident al socialismului real, mulți teoreticieni radicali de stânga s-au plâns de faptul că nu asta a dorit Marx, că de fapt am avut un capitalism de stat (deci tot capitalismul este de vină), etc etc.
În opinia mea Marx NU a fost deloc inocent și a amestecat într-o formă unică și foarte atractivă speculația filosofică hegeliană, cu intuiții sociologice și economice interesante și cu foarte mult profetism. Succesul l-a datorat în foarte mare măsură profetismului și nu elementelor savante – a teoretizat dictatura proletariatului, care, chiar dacă nu părea să fie Gulag curat, oricum era o dictatură.
Profesa disprețul total pentru societatea civilă, pentru drepturile politice și civice individuale, anti-semitismul ca efect al anti-capitalismului, iar modul lui de a polemiza era intolerant, vindicativ și resentimentar. Toate acestea mă îndeamnă să cred cu foarte mare probabilitate că socialismul autentic pe care l-ar fi ”visat” Marx nu ar fi fost deloc democratic, tolerant și respectuos cu drepturile omului.
Socialismul real se datorează ”prelucrării” gândirii lui Marx mai întâi de către Engels (primul care l-a dogmatizat simplificator – vezi teoria dialecticii în natură) și mai ales de către Lenin, care l-a schematizat la maxim (vezi teoria cunoașterii ca simplă reflectare) și i-a adăugat o componentă practică esențială: ca un adevărat ”inginer” al preluării și gestiunii puterii complete, ne-a lăsat moștenirea istorică de după 1917.
Componentele esențiale ale socialismului real de tip marxist-leninist sunt trei: o ideologie unică, cvasi-religioasă, în raport cu care orice alt tip meditație, doctrină sau teorie este o eroare sau o erezie determinată de falsa conștiință – această ideologie unică asigură dominația și controlul asupra gândirii și suprimarea completă a pluralismului de idei; un partid unic, cel comunist, zis al clasei muncitoare – de fapt al unei birocrații politice numite nomenclatură – care asigura controlul politic total și eliminarea drepturilor politice individuale, deci suprimarea completă a pluralismului politic; o economie de stat, complet centralizată unde deciziile de alocare a resurselor se bazează în primul rând pe decizii ideologice și de oportunism politic.
În cele ce urmează voi detalia numai aspectele economice – pentru că dezbaterea de azi de la noi este despre impozitul pe venit progresiv ca ”instrument” de tip socialist. Ceea ce este specific capitalismului liberal este modelul de cooperare socială liberă de sumă pozitivă, bazat pe o infinitate de decizii descentralizate, individuale, cu privire la bunurile care trebuie produse, pentru cine, alocarea resurselor pentru această producție, prețurile acestor resurse (inclusiv al forței de muncă), raportul dintre bunurile private (finanțate, produse, distribuite, consumate privat) și bunurile publice (finanțate public, produse privat sau public, distribuite public, consumate privat) – deci economia de piață pe baza proprietății private. Profitul și prețurile reprezintă mecanisme esențiale prin care se produce ceea ce se vinde, se satisfac nevoi infinit de diverse, se stimulează atât producția, cât și consumul pentru că în final se poate produce numai ceea ce se vinde efectiv.
Evident un astfel de sistem nu este infailibil: poate produce dezechilibre, consum insuficient al unor bunuri sau excesiv al altora, alocări sub-optimale de resurse – se confruntă cu cea ce se numește eșec de piață. De aici nevoia permanentă de reglări fine, de limitare a crizelor ciclice, de monitorizare și intervenție activă a statului mai ales cu instrumente indirecte (bazate pe stimulente și costuri suplimentare).
În acest sistem rolul statului/autorității publice se concentrează din punct de vedere economic pe trei funcții esențiale: funcția de alocare a resurselor pentru producția de bunuri publice, funcția de redistribuire, funcția de păstrare a stabilității macro-economice. Pentru a realiza aceste trei funcții esențiale statul are la dispoziție în mod tradițional un set de instrumente indirecte: politica monetară și cea fiscală. Prima dintre ele influențează mult mai mediat nivelul activității economice generale prin controlul masei monetare și este în ultimele decenii autonomizată / profesionalizată la nivel băncilor centrale – deci mult mai puțin influențată de politic. În schimb politica fiscală – nivelul impozitelor, raportul dintre impozitele directe și cele indirecte – influențează mult mai direct nivelul producției și al consumului și este deci în mod normal mult mai afectată atât de interese legitime ale grupurilor sociale, cât și de diverse doctrine/teorii economice, fiind în mod normal încredințată guvernului și parlamentului – instituții politice care reflectă alegerile și preferințele societății.
Sistemul economic al socialismului real se bazează pe un sistem de administrare și decizie centralizată a ceea ce se produce, pentru ce se produce, cum se produce (tehnologia folosită), cât se produce, de alocare administrativă a resurselor, de stabilire birocratică a prețurilor (inclusiv al forței de muncă), de alocare a forței de muncă mai mult sau mai puțin obligatoriu pentru anumite activități, de dimensionare strictă a consumului.
Prețurile nu mai reprezintă semnale esențiale pentru alocarea resurselor către diverse activități ca în economia de piață, ci instrumente contabile și de politică socială a partidului comunist. Toate stimulentele indirecte dispar în favoarea celei mai stricte planificări centralizate, dominate de considerente ideologice și de putere, unde legătură dintre producție și consum se rupe complet în favoarea producției de dragul producției – conform tezei dominante a marxism-leninismului că producția sectorului I (cel al mijloacelor de producție) trebuie să aibă prioritate absolută asupra producției sectorului II (cel al bunurilor de consum). Toate acestea conduc la controlul strict al consumului fie în mod brutal prin raționalizare administrativă (cartelare), fie mai subtil prin sistemul de prețuri și cozile de așteptare la bunuri foarte căutate (autoturisme în mai toate țările socialiste, televizoare color sau alte bunuri de folosință îndelungată în România anilor ’80).
Într-o astfel de economice politicile monetare și fiscale sunt aproape inutile – stabilitatea prețurilor este asigurată nominal, dar în realitate produsele lipsesc din magazinele de stat. De exemplu în România anului 1989 dintr-un leu masă monetară numai 10 bani aveau o acoperire în bunuri de consum (Constantin Ionete – Criza economiei de comanda și etapa sa explozivă 1993) – deci teoretic nu exista inflație, dar în realitate leul valora de 10 ori mai puțin, așa explicându-se inflația galopantă din primii ani ai tranziției. Din punct de vedere fiscal, statul socialist nu avea nevoie de impozite pentru a influența nivelul activității economice sau a face redistribuire din moment ce fixa/planifica administrativ nivelul prețurilor și salariilor și volumul producției pentru fiecare produs sau subansamblu – iarăși anecdotic în România sfârșitului de deceniu 80 ședințele Comitetului Politic Executiv discutau în detaliu volumul producției a milioane de componente, sub-ansambluri și produse finale!!!
De asemenea în ultimii 15 ani ai regimului comunist impozitul pe salarii dispăruse complet (într-adevăr era complet inutil, muta banii dintr-un buzunar în altul al statului), dar a apărut impozitul pe ”celibat”: plătit de toate persoanele de peste 25 de ani care nu aveau copii, indiferent dacă erau sau nu căsătorite, și nu era deloc mic (între 5%-10% din salariu) – evident era un instrument de a forța și mai mult natalitatea, adăugându-se criminalizării complete a avortului care își pierduse eficiența.
În opinia mea cea mai fidelă descriere a problemelor structurale ale economiei socialismului real este datorată unui mare economist maghiar Janos Kornai (care a beneficiat de liberalismul limitat al socialismului de ”gulaș” al lui Janos Kadar) – mai ales cărțile sale Penuria publicată în 1980 și Sistemul Socialist – economia politică a comunismului publicată în 1992, dar scrisă în ultimii ani ai regimului comunist. Prima lucrare este importantă și pentru că dezvoltă conceptul de „constrângeri bugetare tari” (specifice economiei de piață capitaliste unde eșecul duce în final la faliment, deci pe termen lung nu poți cheltui mai mult decât încasezi) și „constrângeri bugetare slabe” (specific în special economiei socialiste planificate, dar în anumite situații și companiilor publice din economiile de piață). Analiza lui Kornai în termen de constrângeri bugetare tari și slabe reprezintă unul din motivele esențiale pentru care consider că o economie socializată administrată descentralizat (visul multor reformatori și promotori ai socialismului de piață) nu ar fi deloc viabilă pe termen lung: ar evolua fie spre economie de piață capitalistă, fie spre revenirea la planificarea centralizată.
Să revin la impozitul pe venit progresiv. În primul rând sunt argumente și pro și contra foarte valide față de impozitarea progresiva – avantaje și dezavantaje care trebuie discutate cu onestitate, atât teoretic-economic, cât și politic.
Dar impozitarea progresiva NU are de-a face cu marxismul sau socialismul: nici teoretic, nici istoric. Fundamentul ei teoretic stă în teoria marginalista a valorii, care are la bază utilitatea marginală descrescătoare – pe care Marx a disprețuit-o total, iar marxiștii o numeau teorie apologetică a capitalismului. Aceasta teorie a fost fundamentata în jurul anului 1870 independent de trei economiști: Carl Menger (tatăl Școlii Austriece de economie – super liberala), W.S. Jevons – un englez – și Leon Walras – un elvețian. Toata teoria modernă economică a capitalismului liberal – teoria neo-clasică cum este cunoscută – se bazează pe dezvoltarea ideilor celor trei economiști, iar momentul 1870 se numește ”revoluția marginalistă”.
Istoric impozitul progresiv pe venit s-a introdus înainte și după primul război mondial, în mai toate statele capitaliste dezvoltate din rațiuni de finanțare a serviciilor publice și a asistenței sociale, dar și de limitare a oligarhizării economiei și societății. Cel mai bun exemplu este SUA, unde a fost introdus în 1913 în plin proces de implementare a unor politici complexe cu rolul esențial de a de-oligarhiza economia și administrația: politicile anti-trust și demantelarea marilor corporații (gen Standard Oil) pentru a salvgarda libera concurență, politicile de profesionalizare și depolitizare a administrației, și introducerea impozitului pe venit ca formă nu numai de finanțare a cheltuielilor statului, ci și de reducere a inegalităților.
În lumea occidentală deveniseră evidente două procese: primul că dezvoltarea economică și socială nu mai putea fi susținută numai de inițiative antreprenoriale în condiții stricte de laissez-faire. Al doilea că este nevoie de un sistem de asistență socială pentru a depăși crizele economice ciclice inevitabile, a susține consumul și pentru a reduce inegalitățile sociale.
În ceea ce privește primul motiv trebuie subliniat că, după 1850, Marea Britanie a pierdut competiția din timpul celei de a doua industrializări (bazate pe industriile chimică, electrotehnică și de mașini-unelte) în fața Germaniei pentru că a doua a investit enorm în universități și a combinat antreprenoriatul cu știința academică cea mai sofisticată, sub o anumită coordonare a statului. De aici a rezultat dominația germană în domeniul premiilor Nobel științifice până la al Doilea Război Mondial.
De asemenea putem vedea câte țări din OECD – care grupează statele dezvoltate și democratic-liberale au impozit progresiv. Sau să ne gândim de ce campioni ai liberalismului pur ca Reagan sau Thatcher nu au introdus cota unică, ci au redus nivelul maximal marginal al impozitului progresiv. Crede cineva ca SUA, Germania, Franța, UK, Spania, Italia, Suedia, Elveția sunt țări socialiste?
Ceea ce vreau să subliniez nu este că România trebuie să adopte obligatoriu impozitul pe venit progresiv – este evident că sunt avantaje și dezavantaje reale de la impactul fiscal, la cel economic și la posibilitatea administrării acestui impozit, mult mai complicată decât administrarea cotei unice.
Ceea ce vreau să aduc în discuție este că argumentele de tipul impozitul pe venit progresiv = socialism sunt fundamental false și, mai mult, banalizează răul imens pe care socialismul real l-a adus sutelor de milioane și miliarde de ființe umane care l-au trăit: dacă asta ar fi esența socialismului real atunci păturile de azi mai defavorizate și frustrate ar putea considera pe bună dreptate că nu a fost mare lucru și că poate ar trebui încercat din nou.
Așa cum am subliniat mai sus impozitele în general nu au nicio relevanță într-o economie aparținând socialismului real din moment ce statul și partidul comunist administrează întreaga economie, stabilesc prețuri și salarii, stabilesc ce și cât se produce și ce și cât se consumă. Pledez deci pentru o discuție deschisă și cu argumente și nu pentru anateme și ștampile.
