Am fost la vot din prima zi în care urnele s-au deschis pentru cetățenii români din Diaspora, la o secție din Eindhoven, Olanda, mai exact în cartierul Strijp-S, fosta zonă industrială a gigantului Philips, astăzi transformată în cartier creativ, cu cafenele și huburi de tehnologie. În imaginarul olandez (local), Strijp-S e un simbol al progresului ancorat în moștenirea companiei care a construit – la propriu – aproape tot ce se vede în jur, locul unde trecutul industrial a fost reciclat într-un viitor al inovației.
În Eindhoven lucrează mulți români – ingineri, IT-ști, cercetători – parte din migrația educată a Europei de est, care a găsit oportunități în clusterele tehnologice din Olanda sau în ecosistemul creat de noul gigant al zonei, ASML. Unii au venit chiar din anii `90, alții după intrarea în Uniunea Europeană. Și tot vin. Sunt clase la Universitatea Tehnică din Eindhoven unde studiază preponderent tineri din România.
Pe mulți i-am văzut zilele trecute la vot, la cele trei secții din Strijp-S, unde, de vineri până dumincă seară, au votat puțin peste 5000 de români. Rezultatul? 2599 pentru Simion și 2582 pentru Nicușor Dan.
Dă cu virgulă? Nu și când lărgești aria de observație către zona economică din jurul orașului. Dacă ieși din Eindhoven, în direcția Boxtel, Venlo sau Roosendaal, dai peste cealaltă față a migrației românești: depozite, abatoare, sere, construcții. Acolo muncesc, adesea în condiții precare, românii care nu sunt trecuți – prețios – la capitolul Talent/Expați în broșurile firmelor olandeze sau ale Agenției pentru Dezvoltare Regională Brainport. Adică muncitorii străini – ,,arbeidsmigranten” sau, cum mai sunt numiți eufemistic de către olandezi – „goude handen/mâinile de aur”.
În weekendul alegerilor prezidențiale, această ruptură s-a regăsit la urnele din Strijp-S, dar și din alte orașe din Olanda – sau din Europa. În paralel, pe grupurile românești de Facebook din diaspora, campania electorală a fost aprinsă, dacă nu chiar toxică, între înjurături, blesteme și ironii de superioritate precum „Ai luat pauză de la sparanghel ca să emiți analize politice?”.
Deși trăim în aceeași țară, românii din orașe și românii din zonele industriale au votat aproape invers. În Eindhoven, inginerii și studenții l-au preferat pe candidatul pro-european, matematicianul tăcut. Muncitorii au mers în mare parte cu celălalt: fostul ultra de stadion, cu discurs anti-european și simpatii vizibile pentru Rusia lui Putin.
„Dar cum pot să votezi un partid care flirtează cu ieșirea din UE tocmai când beneficiezi de pe urma liberei circulații??” m-au întrebat sub diverse forme colegi olandezi din instituția în care lucrez.
„Foarte simplu, e perfect explicabil dacă ne uităm (și) la regulile de pe piața muncii din Olanda”, le-am răspuns de fiecare dată. Suntem într-o țară unde întregi sectoare economice depind de forța de muncă venită din țările din est, iar agențiile de recrutare aduc oameni en-gros, la cererea companiilor.
***
„Cum e posibil așa ceva în Olanda?”
Asta s-a întrebat guvernul olandez în 2020, odată cu debutul pandemiei, când au apărut o serie de articole despre muncitorii străini, mare parte din Polonia și România, și tratamentul inuman la care sunt supuși în anumite sectoare economice. Presa semnaliza ceea ce se cam știa, dar se băga sub preș – muncitorii esențiali sunt tratați ca și cum ar fi dispensabili.
În toamna lui 2020, un raport comandat de guvernul olandez – așa-numitul Raport Roemer – Fără cetățeni de mâna a doua”– atrăgea atenția asupra abuzurilor din sectorul muncii temporare. Emile Roemer, un politician cu anvergură în Olanda și chemat în mod expres de către Mark Rutte, propunea reguli clare: mai mult control asupra agențiilor de recrutare, condiții mai bune de cazare, mai multe inspecții. Olanda recunoștea oficial ceea ce ONG-urile și jurnaliștii semnalau de ani de zile: est-europenii sunt vulnerabili. Există o legătură directă între explotarea lor și prețul (mic) al produselor din supermarketuri și profitul unor firme intermediare.
Au urmat unele schimbări — standarde mai clare pentru cazare, reforme în legislație, noi atribuții pentru inspecția muncii. La fel de important, s-a investit mult în deschiderea unor centre de informare și consiliere, mai întâi în Provincia Noord-Brabant, apoi, începând cu 2025, în toată țară, unde muncitorii din România, spre exemplu, pot cere ajutor, gratuit și în limba română (Puncte de informare | Work in NL). Acestea lucrează în parteneriat cu centre de consiliere juridică, atunci când e vorba de cazuri mai complexe, pentru care e nevoie de un avocat.
Ca cetățean român care lucrează în administrația publică olandeză, pot spune că am găsit mulți olandezi, atât în ONGuri, cât și în ministere sau în companii, cu adevărat preocupați de soarta acestor oameni care vin la muncă în țara lor. Fosta ministră a Muncii, plus câteve ONG-uri olandeze, au fost chiar și în România, pentru a discuta cu autoritățile române căi de a crea un sistem de informare a muncitorilor încă de dinainte de a pleca din țară, ori de a-i primi pe cei care se întorc. Nu știu unde a dus discuția din România, dar știu că atunci când aterizează pe aeroportul din Eindhoven, românii sunt întâmpinați de panouri cu reclama către centrele de informare, iar uneori, angajații acestor centre împart flyere la ieșire.
Și cred că e important să povestim despre aceste lucruri pentru a evita acele clasificări de care populiștii se folosesc în „marketingul” lor politic. Raportul Roemer, spre exemplu, a alocat câteva zeci de milioane de euro pentru schimbările amintite mai sus. Lucrurile se mișcă, dar subiectul rămâne unul dificil pentru societatea olandeză, mai ales când este integrat în discuțiile mai ample și mai vechi despre migrație, despre lipsa acută a locuințelor sau despre ce înseamnă să aduci 300 de muncitori străini într-o comunitate olandeză de 1000. Nu de puține ori au apărut, în special în comunitățile mai mici, unde firme mari au dorit să construiască cazări pentru muncitori, celebrele pancarte cu NIMBY – Not in my back yard. Pancarte pe care politicienii olandezi nu le pot ignora.
În multe cazuri, povestea nu e despre reguli inexistente, ci despre reguli ignorate, pentru care nu există capacitate administrativă pentru a fi verificate.
***
Iar între timp, pe grupurile online ale românilor, plângerile continuă să curgă: contracte obscure, salarii întârziate, cazare în camere de 4-6 persoane, șoferi de microbuze care debarchează niște muncitori într-un parc unde nu îi (mai) așteaptă nimeni. E o lume care funcționează în paralel cu cea a cafenelelor hipster din Strijp-S.
Mulți dintre acești oameni simt că au pierdut de două ori: o dată când au fost nevoiți să plece din țară, și a doua oară când au ajuns într-o Europă care nu i-a integrat, ci i-a plasat la margine. Când munca nu aduce demnitate, iar statul gazdă nu oferă protecție, votul devine o formă de revoltă.
Nu doar să cerem, ci să contăm: rolul României în protejarea muncitorilor săi
Această ruptură din diaspora nu este doar o anecdotă românească. E o poveste europeană despre libertățile europene și cum se simt ele pentru diverse categorii de cetățeni. Pentru că atunci când piața muncii din vest tolerează precaritatea la margini, consecințele sociale și politice nu se opresc la graniță. Ele se reflectă în calitatea democrației și așa fragile din țări precum România, în ascensiunea populismului.
Nu acuz și nu generalizez. Am văzut olandezi îngrijindu-se cu empatie și instituțional de soarta românilor, am văzut și contrariul. La fel am văzut și conaționali de mai multe feluri.
Cred însă că e nevoie să spunem această poveste — pentru că e vorba despre ce fel de Europă construim împreună. Cheia nu este doar în Haga, Berlin sau Bruxelles. Este și la București. În capacitatea instituțiilor noastre și a clasei noastre politice de a înțelege, anticipa și influența regulile care guvernează piața muncii europene. Avem nevoie de consuli care nu doar taie panglici, ci și semnalează abuzuri. De europarlamentari care înțeleg dosarele privind muncitorii mobili. De ministere care fac presiune instituțională și diplomatică atunci când lucrătorii români sunt tratați ca cetățeni de mâna a doua.
Cum tratăm noi pe alții spune cine suntem și noi în Europa
În același timp, se vede deja cu ochiul liber că România devine ea însăși o destinație pentru muncitori din Asia. Importăm în fiecare an zeci de mii de lucrători din Nepal, Sri Lanka sau Bangladesh, oameni care vor experimenta piața muncii de la noi exact cum românii au experimentat piața olandeză sau germană. Ce fel de tratament le vom oferi? Ce reguli vom aplica? Vom repeta greșelile altora sau vom face mai bine?
Demnitatea muncii – oriunde s-ar desfășura ea- este cel mai bun test al valorilor europene și al capacității României de a-și apăra toți cetățenii.
