Am mai scris pe aici pe subiect și am împărtășit cu voi din trăirile mele. Și o fac în continuare pentru că și mie mi-a prins bine când alții au împărtășit cu mine. Nu m-am simțit singură. Ceea ce vă sfătuiesc și pe voi să faceți.
Am zis să scriu la cald să se prindă și mai bine mesajul meu.
Procesul de pregătire pentru evaluare a început încă de acum patru ani. Ne-am pregătit ușor, fără grabă. Pe moment, mai mulți m-au judecat. Unii au ajuns să-mi dea dreptate, până la urmă, alții au rămas la ideea lor. Important este că eu nu am regretat niciun moment și m-am felicitat pentru asta. Au fost ani cu sacrificii despre care am mai vorbit într-un articol. Viața de părinte nu este ușoară, dar când te hotărăști să devii părinte, iei în calcul toate aceste aspecte și mergi asumat. Uneori vom fi singuri pe acest drum într-o societate care se pretinde a fi una modernă, de suport într-ale educației și nu numai. Dar, știm cu toții că nu se întâmplă asta și continuăm de cele mai multe ori mai mult singuri și ne descurcăm cum putem.
Ultimul an a fost greu, greu de tot. Psihologic vorbind. O presiune pe care am simțit-o prin toți porii. Ultima luna, însă a pus capac. De data asta am simțit-o toți membrii familiei. Noi, părinții, care ne doream un liceu bun din București, dar și Vladimir, care țintea la fel spre un liceu anume de top. Noi, ăștia bătrâni, eram conștienți că va fi al naibii de greu, că va trebui să te lupți cu încă 15.000 de copii care poate au aceleași intenții ca ale tale. Și am apăsat pedala de accelerație. Cuvântul „teme” a devenit inamicul tuturor. Am rămas cu sechele, astfel încât și după examen aveam tendința de a întreba: „ți-ai făcut temele, Vladimir?”. Trebuie să recunoaștem, sunt unii copii care se așază singuri la birou și își fac temele, alții care fac doar dacă stă cineva cu gura pe ei sau alții care nu fac deloc, nici că nu își doresc, dar nici pentru că nu este cineva care să-i pună la treabă. Cum și părinții sunt împărțiți: unii care n-au nicio grijă că au copii silitori, unii care stau tot timpul în umbra copiilor, unii care fac temele cot la cot cu ei și unii care nu au timp de niciunele. Noi ne plasăm în categoria celor care au stat în coastă. Nu știu dacă există o rețetă sau care sunt mai norocoși unii decât alții. Abia când vezi rezultatul final poți să îți faci o idee, sau poate nici atunci.
Acum, poate vă întrebați de ce consider că este nevoie de ajutor și din partea externă școlii. Și pentru asta am o explicație primită de la colegii lui Vladimir pe care i-am întrebat după examen asta:
„Eu: A fost vreun subiect la examene pe care să nu-l fi făcut la școală? Ei: Nu! Eu: Atunci de ce a fost nevoie să ceri ajutor adiacent? Ei: Pentru că la pregătiri repetam mai mult până când eram siguri pe noi, pe când la școală nu era timp pentru verificarea temelor, darămite pentru sedimentarea materiei.”
De aici trageți ce concluzie doriți voi. Mie, uneia, mi-e clar că e ceva în neregulă cu programa și poate, în unele părți, și cu metoda de predare.
Bun, am început clasa a VIII-a. Profesorii de la școală i-au lăsat pe modul lejer pe copii la materiile din afara celor de examen. Un subiect destul de sensibil pentru mine. Eu nu am fost de acord cu această abordare. Eu nu cred că, dacă au fost lăsați pe o viteză mai joasă, s-au preocupat mai mult de materiile de examen. Din contră, au petrecut poate mai mult timp făcând și cu totul altceva decât studiu sau s-au pierdut noțiuni și informații importante care se regăsesc în manualele de clasa a VIII-a. Plus că intră la liceu după un an în care au fost lăsați mai de capul lor și vor avea o pornire grea și sper eu că nu șocantă. Că, deh, generațiile astea noi cam tind ușor spre blocaje la primul hop. De vină suntem tot noi, părinții, dar asta e altă discuție. Poate intențiile au vrut să fie unele bune, dar eu sunt de cu totul și cu totul altă părere.
Cum mergeam așa prin clasa a VIII-a, au venit și lunile martie, aprilie, mai. Luni în care am tot fost convocați la școală la ședințe să ni se explice procesul de evaluare. De apreciat că s-au organizat și că interesul a fost maxim să ne facă pe noi, părinții, conștienți de ce ne așteaptă. Am simțit că școala ne-a fost partener în tot acest demers. Am trecut între timp și prin simulare, care s-a dovedit că a reflectat destul de bine realitatea și nivelul la care era atunci. După primirea rezultatului am avut parte de un mic scurtcircuit. Deși ne doream să fie o notă peste 9, a fost sub. Prima replică a lui Vladimir a fost: „Ei, dar intru eu undeva și cu această notă”. Mi-a cam căzut cerul pe mine, recunosc. Mi-aș fi dorit ca pe el să-l stârnească și să-l ambiționeze, dar nah, iar mi s-a adeverit că copiii noștri au percepțiile lor, drumul lor și poate duc cu ei greșeala noastră din procesul de creștere. Cum îi învățăm noi că mereu va fi cineva care să le asigure spatele, să-i repună pe șină, să-i împingă, să-i acopere și să le spună că viața continuă cu bune și cu mai puțin bune. Poate ar trebui să-i învățăm mai mult să tragă să obțină ceva, dar nu, noi, cu neajunsurile noastre trăite în copilărie, ne dorim ca pe ei să-i ținem departe de asta și greșim.
Am trecut de simulare. Am purtat discuții și am încercat să-l stârnim puțin. A venit momentul organizării unui târg al liceelor. O idee excelentă. L-am dus acolo. A interacționat cu elevii de la standurile liceelor participante. De acolo am plecat cu dorințe multe: Basarab, Creangă, Coșbuc și chiar și Sava. I-a plăcut interacțiunea cu elevii. La plecare auzeam: „vreau la Creangă, mi-au plăcut mult copiii”, „vreau la Coșbuc” etc. S-a stârnit ceva în el și mi-a plăcut.
Apoi au venit feedback-urile de la profesori: „Vladimir azi a fost de…, poate mai mult, trebuie să muncească mai mult”, „iar nu și-a făcut tema integral, iar a mai lăsat un exercițiu fără să încerce măcar să-l rezolve”, „Vladimir se descurcă, dar trebuie să fie mai atent. El știe…” și tot așa. Și dă-i iar discuții și iar discuții. Înțelegea. Dar voia să facă totul în ritmul lui și când vrea el. Așa este el.
A venit examenul.
22 iunie. Româna prima. Am fost cu el, emoții peste emoții. A ieșit zâmbind și mulțumit: „a fost ușorrrr, mi-a picat rezumat”. M-am bucurat. Am luat-o ușor spre casă și, când a vrut el, am trecut prin barem și ne-am consultat cu profesoara care i-a fost alături. A greșit, bineînțeles, la lucruri simple. A zis că ia puțin sub 9. Și uite așa ne-am dat seama că subiectele ușoare nu sunt tocmai ușoare și au fost pline de capcane.
24 iunie. A venit matematica. Aici aveam speranțe că va lua mai mult. Era materia lui preferată și pe care se baza mai mult. Eu, din nou, cu emoții pe la porți, părinți în jurul meu care ziceau că a fost ușor, eu i-am crezut. Nu am putut evalua pe propria știință, că eu am „lipsit” de la matematică la viața mea. A ieșit. Era vânăt. Mi-a picat cerul și pământul în același timp. Nu a venit la mine prima oară, cum făcuse la română. Și-a făcut de drum printre colegi, a mai verificat cu ei ceva rezultate. Într-un final, vine. Mă ia în brațe și îmi zice: „a fost greu și am greșit la o grilă simplă unde am pierdut 0,50 p”. L-am strâns tare, l-am încurajat și îmbărbătat. Am ajuns acasă, a cerut să trecem prin barem împreună, aici a fost mai ușor de aproximat. S-a consultat și cu profesoara, a ieșit, la fel, sub 9.
A conștientizat că putea mai mult. Această constatare m-a bucurat. Înseamnă că am reușit noi ceva, ceva și că e rost de mai bine pe viitor. Eu conștient și va lucra la asta.
Ne-am liniștit.
1 iulie. Am aflat rezultatele. Am primit nota. 8.67. Era pe lângă cea calculată de noi. Am ales să nu facem contestație. A dat casa cu masa. Nu aveam motive.
9 iulie. S-au afișat rezultatele finale. După contestații am scăzut 77 de locuri în jos în clasament.
10 iulie. S-a afișat ierarhia după rezolvarea baremelor. Am mai scăzut 7 locuri.
13 iulie. Completare opțiuni. Aici să te ții. A fost ceva greu. Deși credeam la început, când ni s-a prezentat la școală, că este ceva simplu — te uiți pe o broșură, în funcție de nota obținută îți pui niște opțiuni și gata — eeee, în realitate nu este așa. E un întreg calcul care se face în spate. O strategie pe cinste. Norocul nostru că în zilele noastre, cu ajutorul tehnologiei, poți afla mult mai ușor. Unii părinți mai pricepuți au adunat într-un Excel toate datele necesare, au pus niște formule, puneai media, coordonatele geografice ale locuinței și aplicația îți făcea o ierarhie pe trei niveluri: „intră sigur”, „aproape posibil”, „probabil nu intră”. Vladimir a intrat la unul dintre cele clasate cu „aproape posibil”. Pe lângă broșuri și Excel-uri au apărut și alte aplicații, unele free, altele cu bani. Eu am meșterit la Excel că mi-e bine cu el. Am făcut împreună cu Vladimir ierarhia în funcție de medii și preferințe arzătoare, le-am mai învârtit de vreo câteva ori între ele, până am ajuns la 60 de opțiuni. Am zis că e suficient. Și chiar au fost.
22 iulie. Repartizare la liceu. Întâmplarea a fost ca în momentul afișării să fiu numai cu tatăl acasă. Vladimir era la înot. Am amânat ceva timp până să deschid aplicația să văd rezultatul. Aveam emoții mari. Până la urmă am intrat. Am zis în gând „fie ce-o fi!”. Nu ne-a venit să credem când am văzut Colegiul Național Tudor Vladimirescu, matematică-informatică, intensiv informatică. Am răsuflat ușurată: o dată că a intrat mai sus decât ne așteptam, că a intrat la un liceu cotat ca fiind unul bun, și că nu a nimerit la specializarea „științele naturii”, pe care am insistat eu să o pună pe lista de opțiuni. După ce ne-am bucurat împreună, am mers să-i spunem și lui Vladimir. Nu a primit vestea cum m-aș fi așteptat. A fost reticent. De fapt, cred că ieșise la suprafață emoția de nou, necunoscut, cu care nu este confortabil. După ce i-am repetat de mai multe ori că este bine unde a intrat, că va fi bine, că mai are încă doi colegi de clasă care au intrat cu el la același liceu, s-a mai relaxat și spre finalul zilei a conștientizat mai bine.
Cam așa arată procesul tranzitat de mine ca părinte. Ultima lună a fost cea mai grea lună din toate timpurile.
Acum, sfaturi pentru părinții care se vor afla anul viitor în focuri cu evaluarea:
- În primul și în primul rând: simțiți copilul, aveți încredere în el și susțineți-l necondiționat!
- Aveți răbdare cu el și încercați pe cât posibil să nu îl presați. Știu, nu e ușor, dar e necesar.
- Lucrați încă de pe acum la psihicul lui. Au fost multiple cazuri cu copii buni care au clacat. Fie înainte de examen, fie în ziua examenului, în fața foii. Trebuie să vă asigurați că al vostru copil nu va claca. Asta este cea mai grea situație cu care v-ați putea confrunta
- Lăsați-i vara asta să respire. Să se distreze, să descopere, să se relaxeze. Din septembrie încolo va fi o presiune de nedescris. Au nevoie să își înmagazineze energie.
- Nu apelați la restricții pe parcursul anului școlar care nu își au rostul, gen: „nu ieși afară că examenul bate la ușă”, „nu plecăm nicăieri în weekend/vacanță pentru că ai examen”, „nu ai ce căuta cu gadgeturile până nu te văd intrat/ă la liceu” etc.
- Găsiți profesori în care să aveți încredere și cu care să faceți echipă bună. Și copilul, cât și voi.
- Nu vă speriați de procesul în sine. Este lung, într-adevăr, dar veți afla pas cu pas ce aveți de făcut. Nu sunteți singuri!
- Dacă veți avea neclarități, de orice fel, întrebați. Fie la școală, fie un profesor de încredere, fie un prieten/cunoștință care a trecut prin asta. Să nu ezitați. Nu aveți de unde să le știți pe toate. E normal și firesc.
- După examenele nu-i stresați cu întrebările imediat ce ies “Ce-ai făcut acolo, ce-ai făcut dincolo?”, lăsați-i pe ei să vă spună și să decidă când să se verifice cu baremul. O să o facă cu siguranță când vor fi ei pregătiți.
- Înainte să decideți că faceți contestație, consultați-vă cu copilul în primul rând și cu profesorii care v-au fost aproape. Știu cazuri de contestatari care au căzut 2500 de poziții. Asta înseamnă enorm. Nota obținută în urma contestației nu mai poate fi din nou contestată. Nu treceți la contestație dacă nu aveți acordul celor implicați (copil și profesor).
- Faceți lista de opțiuni împreună cu copilul. Gândiți-vă bine dacă vă doriți un liceu aproape de casă, dar cu rezultate mai slabe, că e mai comod, sau unul cu rezultate mai bune, dar mai departe. Atenție mare la modul cum o gândiți și cum treceți ierarhia codurilor pe foaie. Verificați de mai multe ori. Știu cazuri în care un cod trecut greșit (o cifră din cele trei câte are un cod) a făcut ca un copil să pice la o școală sub nivelul lui și pe un profil nedorit. A fost o tragedie acolo. Noi am ales să fie un liceu mai bun, cu prețul depărtării.
- Când analizați liceele pe care vreți să le puneți pe listă, să vă uitați neapărat la procentul de promovabilitate la BAC. Bineînțeles să fie cât mai mare.
- Nu pedepsiți copiii dacă nu au obținut nota pe care v-ați dorit-o voi. Am auzit chiar zilele astea și m-a cutremurat. Nu știu cum pot face unii părinți asta. E de neconceput, în opinia mea!
- Vă gândiți la vacanță abia după ce faceți înscrierea la liceu (final de iulie). Până atunci tot mai ai câte ceva de făcut și nu o să-ți priască de concediu pentru că gândul va fi întotdeauna în altă parte
- Aveți încredere în destin. Va ști el încotro s-o ia.
A mai fost un motiv pentru care am vrut să scriu. Am văzut multe postări ale părinților de copii care au reușit la licee de top. Și asta m-a făcut să aștern și eu cateva cuvinte. Nu este corect să se scrie numai de acei copii pentru că și ceilalți au muncit și au reușit. Și ei sunt copii buni despre care trebuie să se vorbească, care trebuie lăudați și apreciați. Nu ar fi corect față de ei!
Pentru noi, finalul acestei perioade grele a fost unul fericit. A fost rezultatul unei munci de echipă: Vladimir, noi, profesorii. Dar meritul principal îi aparține lui Vladimir și mă mândresc tare cu el! Bine, Vladimire, ai facut-o și pe asta!
Dacă ați avut răbdare până aici, vă mulțumesc. Știu, scriu mult, dar sper eu că cu folos.
Vă îmbrățișez și vă doresc să fiți echilibrați, răbdători și prezenți!
