A-nceput școala. Recunosc că așteptam momentul începerii. Fie pentru că mie întotdeauna toamna îmi sună a noi începuturi, a noi provocări și a dor de copilărie când așteptam cu nerăbdare prima zi de școală să mă revăd cu colegii de clasă și să învăț lucruri noi (și nu, nu am fost o tocilară, dar mi-a plăcut la scoală), fie că îmi doream să mă liniștesc și să am un rost.
Ca părinte a doi copii, unul la școala primară și altul la gimnaziu, ceea ce s-a întâmplat zilele acestea de început de an școlar, m-a neliniștit. Copiii, pe de altă parte, au fost nedumeriți și ei. Au mers la scoală cu învățătorii sau profesorii în clase fără a face mai nimic. Nu era destul că orele sunt micșorate de ceva vreme și că materia este înghesuită, afectând vădit rezultatele învățăturii. Întârzierea de câteva zile a predării materiei se va simți și va lasa goluri. Goluri pe care nu toți copiii vor putea să le umple. Singurii pierzători din această situație sunt ei, copiii.
Ca părinte de copil de clasa a VIII-a nu pot să nu mă gândesc cu îngrijorare la ce an greu ne așteaptă. Mă mai liniștește faptul că în ultimii ani nu am stat degeaba. Am dus copilul la meditații încă din clasa a V-a. Am ales trei materii pe care le-am considerat importante și care-i vor dicta viitorul: matematică, limba română și engleză. Mulți mi-au judecat decizia pe motiv că am luat-o prea devreme. Cu timpul au realizat că decizia a fost una bună și unii au făcut la fel ca mine. Dacă aș fi lăsat pe ultimul an, până-n evaluare, aș fi pus și o mai mare presiune pe copil pentru că ar fi avut mult de recuperat din spate. Și am realizat și altceva. Dacă nu aș fi început devreme, s-ar fi pierdut pe parcurs. Procedând așa a prins o încredere fantastică în el și a decurs altfel totul față de situația în care m-aș fi bazat numai pe școală. Ar fi putut fi altfel, într-o lume normală, ce-i drept. Dar nu s-a putut. Nu regret niciuna din deciziile luate. Anul viitor voi afla dacă au fost sau nu corecte.
Cu banii cheltuiți cu școala copiilor îmi achitam casa
Legat de situația descrisă mai sus, citeam zilele trecute un raport al celor de la Salvați Copiii cum că în ultimii ani costul mediu anual suportat de părinți pentru educația copiilor a crescut de peste trei ori. Perfect adevărată această constatare. În categoria acestor părinți mă aflu și eu.
Meditațiile la trei materii în cele nouă luni ale anului școlar mă costă aproape 10.000 lei, adică în jur 1.100 lei pe lună. În timp ce pentru copilul de școală primară, numai afterschool-ul costă 22.500 lei pe an (și asta la un afterschool cu un preț decent).
32.500 de lei într-un an, aproximativ 6.500 de euro, doar pentru meditațiile care să suplinească ceea ce i se predă la școală și pentru a avea unde să stea în timp ce noi, părinții, muncim. Nu iau în calcul alte mici cheltuieli de care niciun alt părinte cu copii în sistemul public nu scapă. La acești bani se adaugă școala de vară pentru trei luni, pentru că noi, părinții, nu avem vacanță decât 25 de zile pe an – 7.500 de lei în total.
Am ajuns la 40.000 de lei, 8.000 de euro.
De plata afterschool-ului am scăpat anul acesta, după opt ani. Dar timp de opt ani am plătit, nu am avut altă opțiune. Ne-au lipsit bunici, mătuși, unchi care să ne ajute. Cu banii dați pe afterschool și meditații achitam în ultimii opt ani creditul la apartament și mai îmi rămâneau și bani de pus deoparte. Așa rămânem în continuare cu credit de achitat încă 13 ani de acum încolo.
Educația în România ar trebui să fie gratuită, dar ghici, nu-i! Acum ar putea cineva veni să zică, dar este alegerea fiecărui părinte să apeleze la un sprijin pentru copilul său, la sprijin contra cost, mă refer. Corect, nimic de zis, dar atunci când nu ai cu cine-ți lăsa copilul de primară după școală sau în vacanțe, sau când la școală nu este suficient timp de predat sau când tu ca părinte nu poți ajuta mai mult pentru că lucrezi de-ți sar capacele, ajungi acasă seara și nu mai ai timp de lucrat cu copilul sau ești depășit de materie, nu ai răbdare să explici, nu te pricepi să explici pe înțelesul lui, apelezi la variante ajutătoare. Variantele astea sunt cu bani și apelezi la ele chiar dacă nu stai grozav cu partea financiară. Faci sacrificii pentru că nu ai alternativă (în cazul copilului mic, de școală primară) sau pentru a nu ajunge în momentul când îți poți reproșa că nu ai făcut mai mult când a trebuit pentru copilul tău (în cazul copilului mai mare, de școală gimnazială). Eu am ales să fac sacrificii. Sunt convinsă că în cazul meu sunt mulți părinți. Poate dacă sistemul de educație ar fi funcționat cum trebuie nu am fi ajuns niciunul dintre părinți în această situație. De putut se poate, dar nu se dorește. Asta mi-e din ce în ce mai clar și sigur nu mă contraziceți.
O altă frământare a mea este atunci când copilul vine deja cu presiunea evaluării. Ea a început de anul trecut, chiar. Își dorește să ajungă la un liceu bun. El l-a ales și mă bucură teribil asta. Știe ce-și dorește. Puteam eu ca părinte să stau cu mâinile în sân, să nu fac nimic până acum?! Nu puteam, vă zic eu! Va fi un an greu de gestionat emoțional și de-o parte și de alta. Timpurile care se preconizează a veni nu ne ajută deloc nici ele. Suntem pe cont propriu și facem cum putem mai bine.
De la așteptarea începerii școlii am trecut la goana printre orarele copiilor, activitățile extrascoalare, că deh, ca părinte îți dorești pentru copilul tău să facă un sport, o activitate altfel, ceva cât să umple niște alte găuri pe care le lasă sistemul educațional din România, activități care, apropos, sunt cu bani.
În România educația nu este nicidecum gratuită.
Dacă dorești educație de calitate și care să conteze, plătești.
Acum îmi rămâne doar speranța să le pot duce pe toate. Să rămân sănătoasă, e tot ce îmi doresc, că nu mai încape altceva în viața mea. Părinții știu bine la ce mă refer când spun asta. O simt și ei prea bine pe propria piele.
