Zilele trecute, Curtea de Apel București a hotărât să blocheze procedura de consultare lansată de ministrul D. Pâslaru privitoare la legea salarizării. Plângerea fusese depusă de sindicatul Sanitas. Dacă nu știi contextul, te poți mira că un sindicat nu dorește să discute cu un reprezentant al guvernului. Nu e firesc ca cele două părți să se întâlnească pentru a vedea dacă și cum pot cădea de acord? Ba da, va răspunde orice om rațional.
Numai că, în momentul de față, nu avem un guvern cu puteri depline, ci unul destituit prin moțiune de cenzură, acum mai bine de două luni. Iar un asemenea guvern are puteri limitate: nu poate depune proiecte de legi și, prin urmare, nu poate nici parcurge etapele premergătoare ale acestui demers, și anume consultările cu părțile interesate. Sindicatele se tem că executivul ar vrea să impună o lege profitând de faptul că adoptarea ei ar aduce 760 de milioane de euro prin PNRR. Și cine poate spune că nu vrea atâția bani? Dar nicio sumă nu anulează domnia legii.
Speța e cu atât mai interesantă cu cât obligația de a adopta o asemenea lege contra sutelor de milioane de euro e veche: legea trebuia adoptată în 2023. Numai că guvernele N. Ciucă și M. Ciolacu au tot amânat-o. Ironia situației e că azi PNL o vrea, iar PSD – nu. Șeful celui de-al doilea partid îl amenință pe premierul demis că PSD nu va vota o asemenea lege care „sărăcește românii”. De fapt, proiectul propus de Pâslaru și pe care trebuia să-l ducă la bun sfârșit un ministru pesedist – F. Manole – pleacă de la principiul că niciun venit nu va scădea. Însă șeful social-democraților știe că minciuna nu are, în politica de la noi, picioare scurte.
Grindeanu nu e, însă, singurul care produce un contra-adevăr. Imediat după decizia Curții de Apel, în spațiul public a apărut informația că tribunalul a suspendat un comunicat de presă. Cel prin care ministrul interimar chema sanitarii la discuții. La ce servește o asemenea interpretare absurdă? Ce trezește ea în afară de indignare? Nimic. E doar populară, fiindcă pasiunile anti-pesediste sunt aprige și se pot hrăni cu aiureli, reale sau născocite.
Într-o carte recent apărută la Paris și pe care o traduc în română, Olivier Postel-Vinay observa că la contra-adevăruri recurg nu doar politicienii, ci „toți cei care au acces la spațiul public: experți mandatați să facă asta sau copleșiți de ideologie, lobbiști și membri de sindicat, comercianți și publicitari, judecători și avocați, posturi media și jurnaliști părtinitori”. Prezența judecătorilor și avocaților în enumerarea de față v-ar putea mira, cu atât mai mult cu cât tocmai am dat un exemplu în care explic că tribunalul București a făcut dreptate: sindicaliștii trebuiau chemați la negocieri, dar nu de un guvern demis.
Așa e, dar tot în săptămâna recent încheiată, s-a mai petrecut ceva, care ne arată că nici magistrații nu sunt imuni la populismul ambiant. Consiliul Suprem al Magistraturii a respins o solicitare venită de la Ana Birchall de a clarifica motivele pentru care fosta ministră a justiției a fost pusă pe o listă cu politicieni, magistrați, ONG-uri și redacții de presă care ar fi atacat independența justiției. În loc să explice în ce au constat atacurile respective în cazul ei și al altora, CSM a motivat hotărârea zicând că, atunci când vine vorba despre judecători, libertatea opiniei are limite sau, mai exact, că „actorii politici, presa și alte persoane publice au obligația de a da publicității numai informațiile a căror veridicitate este sigură, după ce în prealabil au fost verificate”.
Ei, bine, aici CSM bate câmpii.
Libertatea opiniei cuprinde și dreptul de a te înșela. Inclusiv în privința deciziilor luate de un judecător. Nu orice opinie defavorabilă magistraților e rodul unei rele intenții. Ca să nu mai vorbim despre cazurile în care magistrații înșiși greșesc. Căci nu sunt nici ei zei. Iar presa, politicienii și organizațiile societății civile nu pot fi înțelese ca agenți de publicitate ai puterii judecătorești.
