Democrația liberală trece printr-o criză difuză, dar profundă. Este vorba, pe de o parte, despre procese de deconsolidare democratică, de golirea de conținut a unor instituții democratice, de creșterea influenței populismului, de oboseală electorală și personalizarea vieții politice, iar pe de altă parte de provocările unei lumi care evoluează cu o rapiditate. Tot atâtea fenomene care, acumulându-se, supun democrația liberală la una din cel mai grele încercări prin care a trecut în istoria sa multiseculară.
O istorie sinuoasă
Departe de a fi un fenomen recent, în sens larg democrația liberală – care nu definește o simplă mișcare ideologică, ci o matrice conceptuală care a fasonat lumea actuală – își are originile în luminism (dacă ne raportăm la franțuzescul Lumières) sau iluminism (dacă ne raportăm germanul Aufklärung sau la englezescul Enlightenment), în orice caz în aceea mișcare culturală și intelectuală care a promovat începând cu secolul al XVIII-lea raționalismul, știința, criticarea autorității religioase și politice, drepturile omului și libertatea individuală, reflectând evoluții sociale, politice și filozofice semnificative și ciclice. Distincția între cele două variante nu este o simplă probleme de traducere, căci în română iluminismul trimite la iluminare mistică, care este inversul luminismului raționalist. Pe de altă parte nu este întâmplător că influentul, dar puțin invocatul trăirism, curent filosofic autohton care traducea în spațiul românesc filosofia vieții și existențialismul german în interpretarea lui Nae Ionescu, insista tocmai asupra caracterului mistic al trăirii, și care a alimentat direct sau indirect tendințele iliberale actuale, era tocmai o reacție culturală și politică antiliberală.
Într-un sens strict, conceptul democrației liberale se referă la un model de guvernare care combină principiile democratice cu cele liberale, punând un accent deosebit pe drepturile individuale care se dezvoltă apoi într-o viziune asupra drepturilor omului, iar ca formă de limitare a arbitrariului puterii pe separarea puterilor și mai apoi pe statul de drept. De la John Locke, Montesquieu și Jean-Jacques Rousseau, care au susținut idei precum drepturile naturale ale omului, separarea puterilor în stat și conceptul de contract social, trecând prin Immanuel Kant și imperativul categoric și ajungând la John Rawls cu teoria sa a dreptății, o întreagă (r)evoluție a înțelegerii resorturilor de organizare a societății a fost pusă în mișcare.
Dar acest fenomen nu a avut doar un impact la nivelul teoriei politice, ci a contribuit direct la declanșarea așa numitelor revoluțiilor atlantice, inclusiv a revoluția americane (1775-1783) și revoluția franceze (1789-1799). Aceste evenimente au jucat un rol semnificativ în operaționalizarea principiilor democrației liberale, în special prin adoptarea Declarației de Independență și a Constituției Statelor Unite și a Declarației Drepturilor Omului și ale Cetățeanului în Franța.
În secolul al XIX-lea democrația liberală a continuat să progreseze, ceea ce va antrena extinderea graduală a drepturilor politice și civice către tot mai multe segmente ale populației, mai ales în privința abolirii sclaviei, a extinderea dreptului de vot și a consolidarea principiilor statului de drept.
Dar, deja la sfârșitul secolului al XIX-lea democrația liberală era considerată revolută. Paradigmă a guvernării occidentale, democrația liberală a fost puternic criticată de conservatori, iar mai apoi de socialiști. Fiind cadrul dominat de gândire și guvernare, democrația liberală a generat „reacțiile”, mai întâi ale legitimiștilor, apoi ale conservatorilor, care dincolo de diferențe, împărtășesc un puternic sentiment antiliberal fondat pe superioritatea formelor de comunitate tradițională în raport cu individul rațional în jurul căruia se centrează construcția liberală. La rândul lor socialiștii și întreaga mișcare pe care o vor genera, vor promova o viziune fondată pe portretizarea societății în raport cu individul.
Marii filosofi reacționari și scriitori francezi, de la Joseph de Maistre și Louis de Bonald, trecând prin Chateaubriand până la Charles Maurras și René Guénon, pentru a ajunge astăzi la Michel Houellebecq sau Eric Zemmour au deschis și apoi dezvoltat un reacționarism spiritualist care respinge modernitatea în favoarea tradiției și republica în favoarea monarhiei. În paralel, în Reflections on the Revolution in France (Reflecții asupra Revoluției din Franța) din 1790, Edmund Burke, părintele teoretic va face nu doar o critică metodică a Revoluției franceze din 1789, ci și a liberalismului care o inspirase. În concepția lui Burke importanța tradiției și a continuității în formarea instituțiilor politice și sociale este contrapusă revoluțiilor care încearcă să distrugă vechea ordine. În acest sens el va sublinia rolul instituțiile moștenite și valoarea lor în asigurarea ordinii sociale și a stabilității, va promova o atitudine de precauție față de schimbările rapide și de respingere a transformărilor radicale, dar mai ales susține rolul statului în menținerea ordinii și în protejarea cetățenilor de abuzurile puterii pe baza unul „contract social implicit”, bazat pe înțelegeri nescrise și tradiții, și nu a unui contract social explicit de tip constituțional. La rândul lor, socialiștii vor critica efectele democrației liberale precum capitalismul, ilegalitatea provocată de acest, caracterul autoritar al statului și economi de piață nereglementar. Aceste critic vor contribui la erodarea încrederii în capacitatea democrației liberale de a asigura o dezvoltare socială și politică echilibrată și vor duce la prima criză majoră a democrației liberale care apare după Primul Război Mondial odată cu apariția și preluarea puterii de către mișcările totalitare și autoritare inspirate de conservatism și socialism: fascismul, nazismul și comunismul.
În articolul său din 1991 din Journal of Democracy și apoi în cartea în care a dezvoltat tezele expuse în acest articol, „The Third Wave: Democratization in the Late Twentieth Century (Al treilea val a democratizării: democratizarea la sfârșitul secolului al XX-lea), Samuel Huntington propune o interesantă teorie a evoluției fenomenul democratizării și a schimbărilor de sistem politic în secolul al XX-lea prin care încercă să sesizeze ceea ce am numi astăzi reziliența democrației liberale în fața atacurilor succesive la care a fost supusă. Pentru Huntington democratizarea este un fenomen ondulatoriu, de tip flux/reflux, în care fiecărui val de democratizare îi urmează un reflux al acesteia. El a identificat trei valuri majore de democratizare (alții au identificat 13 astfel de valuri de la care au avut loc între secolul al XVIII-lea și „revoluțiile de iasomie„ – Seva Gunitsky, „Democratic Waves in Historical Perspective” apărută Perspectives on Politics în 2018) care s-au succedat în secolele al XIX-lea și al XX-lea : un prim val lung care a durat un secol, între 1828 și 1926, care a antrenat democratizarea Europei de Vest și Americii de Nord, un al doilea între 1943 și 1962 și a fost influențat de sfârșitul celui de-al Doilea Război Mondial și un al treilea val care a început în anii 1970 cu revoluțiile din Europa de Sud (Grecia, Spania și Portugalia) și au influențat apoi sub efectul „bulgărului de zăpadă” tranzițiile democratice în țările din America Latină, Asia de Sud și Europa de Est. Însă Huntington avertizează că procesul de democratizare nu presupune automat și consolidarea democrației, ci, din contră poate cunoaște reversuri semnificative, iar pentru această zonă a Europei deja identifica încă de atunci, în special dintr-o perspectivă culturalistă, un mediu propice refluxului democratic. Între timp au trecut aproape trei decenii și doar cei extraordinar de optimiști ar putea considera că a democrația liberală s-a consolidat în fostele state comuniste, inclusiv în România.
În orice caz, istoria sinuoasă a democrației liberale, cu toate atacurile împotriva acesteia, inclusiv afirmării existenței și superiorității unei așa zise democrații iliberale, dovedește că paradigma definită la începutul epocii moderne rămâne centrală. Dar, democrația liberală nu este un concept static, iar astăzi evoluția sa depinde de răspunsurile pe care le va da noilor provocările, precum creșterea influenței populismului sau de problemele legate de evoluția tehnologică și de încălzirea globală. În ciuda acestor provocări, democrația liberală rămâne singurul un sistem politic care poate asigura protejarea drepturilor omului și libertăților individuale, poate promova un stat de drept care să limiteze puterea liderilor și să împiedice impunitatea politică, dar mai ales să asigurare un cadru politic care să permită exercitarea unui pluralism efectiv și o reală participare cetățenească. Cum secolul al XXI-lea este deja în al treilea deceniu, rolul și viitorul democrației liberale continuă să fie disputat, ceea ce dovedește pertinența modelului în raport cu schimbările semnificative ale lumii contemporane
Un punct de ruptură
Deja după criza economico-financiară de la sfârșitul primului deceniu al secolului actual, democrația liberală s-a confruntat cu o serie de provocări și schimbări semnificative de echilibru politic, economic, tehnologic și nu în ultimul rând cultural care au generat creșterea neîncrederii în capacitatea sa de a răspunde noilor constrângeri. Aceste evoluții au condus spre un adevărat punct de ruptură, un moment care generează o schimbare semnificativă care va presupune o deviere de la direcția anterioară a acestui proces început cu cele trei revoluții simultane: științifică, democratică și industriale de acum mai bine de două secole. Un astfel de punct de ruptură poate avea implicații majore asupra modului în care democrația liberală se va adapta.
În contextul actual, evenimente precum pandemia COVID-19, schimbările climatice și avansurile tehnologice rapide pot fi, de asemenea, considerate puncte de ruptură care influențează modul în care societățile se dezvoltă și evoluează. Aceste evenimente pot determina transformări semnificative în comportamentul uman, în abordările politice sau în structurile economice și sociale.
Deja de la sfârșitul secolului trecut globalizarea a adus o interconectivitate crescută între state și societăți, iar democrațiile liberale au trebuit să se adapteze aceste provocări din mers. Problemele globale precum schimbările climatice, securitatea cibernetică și migrația nu mai pot fi rezolvate în contextul formei statului-națiune, ci necesită abordări coordonate internațional.
În același timp, evoluția tehnologică, mai ales în domeniul comunicării (revoluția internetului) a adus beneficii semnificative, dar și provocări. Dezinformarea online, manipularea mediului digital și amenințările la adresa securității cibernetice au afectat deja procesele electorale și au subminat încrederea în instituțiile democrației. Acestea au contribuit la revitalizarea populismului care a profitat de noile evoluții tehnologice pentru a contesta instituțiile democratice tradiționale și a promova teorii ale conspirației. Aceste mișcări au accentuat polarizarea politică și au contribuit la subminarea principiile consensuale ale democrației liberale.
Transformările economice provocate de (r)evoluția tehnologică, cum ar fi automatizarea și robotizarea procesor de producție, dar mai ales introducerea inteliginței artificiale, asociate globalizării, au contribuit la transformări sociale brutale și au generat un val de neliniște și nemulțumire. Criticii democrației liberală au profitat de situație pentru a decreta incapacitatea acesteia de răspunde adecvat noilor provocări, ceea ce a alimentat sentimente anti-sistem.
Între aceste îngrijorări, cele legate de schimbările climatice și sustenabilitatea modelului economic dominat au adus în prim plan întrebări despre capacitatea democrației liberale de a aborda probleme de amploare globală care necesită colaborare internațională și acțiuni imediate. La acestea s-au adăugat tensiunile și provocările geopolitice care s-au înmulțit și au pus la încercare capacitatea democrațiilor liberale de a menține un sistem ordine global stabil și echitabil. Acestor fenomene structurale li s-a adăugat și gestionarea pandemiei de COVID-19 care a reprezenta o provocare majoră pentru democrațiile liberale, solicitând echilibrarea urgențelor de sănătate publică cu protecția drepturilor individuale și cu menținerea transparenței și responsabilității guvernamentale.
Aceste fenomene au transformat lunga criză difuză prin care trecea democrația liberală într-o criză profundă. Iar în România, unde procesul de (re)construire al unei culturii politice liberale a demarat în trombă, criza latentă, al cărui fundament se găsește în fondarea violentă a noului sistem politic românesc în 1990-1992, s-a transformat sub efectul factorilor exogeni într-o criză manifestă a democrației liberale. Acum mai bine de trei decenii, imediat după căderea regimului Ceaușescu, în România părea să renască un sistem liberal. Dar, în cultura românească niciodată liberalismul nu a fost dominat. Dacă politic și instituțional acesta a fasonat Romania modernă, cultural și social Români a fost dominată de tezele conservatoare, fie el junimiste, fie poporaniste și semănătoriste, iar apoi țărăniste, naționaliste și din ce în ce mai extremiste.
Schimbarea brutală a regimului ceaușist a pus violența la temelia „noului regim”, și, poate și din acest motiv, foia de parcurs nu a făcut niciodată obiectul unui consens real între diferitele părți ale societății, nici între grupurile politice concurente. Caracterul improvizat al răsturnării regimului ceaușist a alimentat încă de atunci teorii ale conspirației. Apoi, încetul cu încetul, Revoluția și-a pierdut caracterul mitic și a devenit obiect de dispută politică. Din act fondator al unui nou sistem politic, Revoluția a devenit subiect al contestațiilor în jurul cărora se va constitui regimul politic românesc postcomunist.
Pe acest fundal s-au manifestat și primele clivaje politice postdecembriste care au rezistat timpului. Mai întâi a fost tema „Revoluției furate” care s-a transformat rapid în primul clivaj postdecembrist: neocomuniști – anticomuniști. Această diferențiere între „urmașii” comunismului și „rezistența” la comunism a devenit apoi un element de rezistență: îl vom regăsi ciclic în întreaga istorie recentă a României de la manifestația din Piața Universității până la protestele civice din 2017-2018. Scorul imens obținut de FSN la alegerile din mai 1990 (67%) a creat premisele apariției celui de-al doilea clivaj, cel din interiorul „puterii” feseniste dintre „conservatori” și ”reformatori”. De atunci, din vara anului 1990, frații inamici au rămas față în față. După ce, începând cu 1992, FSN forțase apariția prezidențialului FDSN, PD a rămas pe poziții opuse PDSR, a urmat mai apoi PSD contra PD, pentru ca ultimul dintre partide să se cunoască noi denumirii, PDL și apoi, după fuziunea din 2014, noul PNL. Încet-încet partidele istorice au fuzionat cu moștenitorii Frontului: mai întâi PSDR a fuzionat în 2001 cu PDSR-ul interbelic (supranumit PSDR-Cunescu) astfel luând naștere PSD, mai apoi PD (după ce formase cu PSDR o alianță social democrată, USD în 1995) și-a schimbat orientarea politică formând mai întâi o alianță cu PNL (Alianța DA între 2003-2007), pentru ca apoi să-și consolideze organizația sub președinția lui Traian Băsescu, să devină PDL și, în final, să fuzioneze cu PNL sub sigla celui din urmă. Clivajul nu se va epuiza, ci va fi relansat într-o formă derivată care opunea societatea politică societății civile. Pe acest fundal va apare în 2016 USR a cărui multilateralism va face posibilă apariția mișcărilor centrifuge.
În mai multe rânduri clivajele fondatoare ale regimului politic românesc au debușat în crize manifeste, și de fiecare dată acestea au fost dezghețate de o confruntare electorală prezidențială. Așa s-a întâmplat și în 1996, în 2000, în 2004, 2009 sau 2014. În 1996 „comuniștii” au „pierdut” puterea, dar confuzia și instabilitatea guvernării CDR a determinat prima reacție antisistem importantă a unei părți semnificative a electoratului: votul pentru PRM și Corneliu Vadim Tudor la alegerile din toamna 2000. Deși se părea că „anticomunismul” devenise desuet, acesta a supraviețuit alegerilor din 2000 și dispariției de pe prima scenă politică a țării a PNȚCD. Oricum, politicienii nu au reușit să traducă corect semnalul de alarmă reprezentat de votul antisistem din 2000 și au continuat să improvizeze, ceea ce a contribuit la supraviețuirea clivajelor fondatoare și la intensificarea lor în perioadele electorale.
Deși cauzele crizei latente sunt profunde, partidele au preferat o interpretare simplistă și au încercat să le administreze prin simularea unor schimbării minore la nivelul organizării politice. Deși PSD a trecut prin mai multe crize interne postelectorale, în 1997, 2005, 2010 și 2020, echilibrul său organizațional a fost refăcut ca urmare a caracterului său de partid – cartel care asigură confederalizarea aleșilor locali pe criterii clientelare, iar nu ideologice. Dar, nici PNL nu va fi scutit de manifestarea crizelor interne câtă vreme a preferat o strategie simplistă a alianțelor și fuziunilor pentru construirii unui iluzoriu mecanism bipartidism în locul unei adaptări la clivajele profunde ale societății românești. Căci criza partidelor românești nu este doar una organizațională sau comunicațională, ci una mult mai profundă, consecință a incapacității de a reacționa la multiplicarea fracturilor sociale și a fragmentării societății românești.
Dezghețarea clivajelor, mai ales a celui centru-periferie, dar și a celui privind caracterul laic al statului (stat – biserică) au deschis câmpul manifestării extremismului și polarizării politice. Iar factorii care au contribuit la polarizare au avut un impact important asupra coeziunii sociale și a proceselor politice de reprezentare a curentelor anti-sistem. O consecință a acestui climat excesiv-conflictual, dominat de violență de limbaj și de politici va determina declinul constant al încrederii publice și o schimbare semnificativă a comportamentului electoral. Iar toate acestea variabile se proiectau pe un fundalul reprezentat de globalizarea și schimbări economice care au generat reacții vehemente de rezistență.
Validitatea modelului european de construcție politică, reunind democrația reprezentativă și un nivel de protecție socială fără paralel în lume, nu a reușit să asigure o bază stabilă democrației liberale. Dar toate acestea au fost posibile, mai întâi în Vest, apoi, după căderea comunismului și în Est, de rolul predominat pe care Statele Unite l-au jucat după al Doilea Război mondial. Din prima jumătate a secolului al XIX-lea, de la Democrația în America a lui Alexis de Tocqueville, Statele Unite au fost modelul politic pentru europeni, deoarece sistemul lor de echilibru între puteri, de control constituțional, de respect pentru minoritățile politice părea că asigură stabilitate politică și progres economic.
Dar astăzi, democrația liberală americană este atacată din toate părțile. Și dacă atacurile exterioare nu sunt neapărat surprinzătoare, atacurile interne riscă să destabilizeze sistemul. În aceste condiții apărătorii democrațiilor liberale trebuie să demonstreze că practică din convingere valorile liberale. Ori Donald Trump a promovat un alt tip de politică americană și a cultivat asiduu neîncrederea în democrația liberală, nu a respectat separația puterilor în stat și a folosit fără scrupule etnopopulismul, situându-se deliberat în contradicție cu valorile liberale ale democrației reprezentative. Cea mai puternică democrație, cea care a vrut s-a dorit un exemplu și o inspirație pentru întreaga lume pare să-și fi pierdut busola. Și, chiar dacă soliditatea instituțiilor sale a evitat o deriva autoritaristă în stilul maghiar, asta nu înseamnă că riscul căderii în iliberalism nu ar fi rămas foarte mare.
Totuși mereu anunțatul colaps al democrației liberale nu este o certitudine, chiar dacă mișcările politice extremiste de dreapta sau de stânga și populiste s-au insinuat în inima sistemelor politice democratice încercând să o distrugă. Pentru moment modelul Ungariei orbaniste nu a făcut imitat în alte state democratice europene, ci doar în regimuri autoritare precum Turcia erdoganistă și Rusia putinistă. Dar atacul iliberal asupra statului de drept și a drepturilor omului s-a generalizat, iar lideri precum Georgia Meloni sau Robert Fico se înscriu deja pe această tendință inaugurată, de altfel de Benjamin Netanyahu în 2009 când respingea democrația liberală promovată în politica internațională americană de Barack Obama în numele viitorului suveranist al statelor. Pe de altă parte, ca reacție la pericolul extremist în multe state democratice s-a produs o revigorare a sistemului de partide, astfel că vechile partide, uzate și discreditate de prezența continuă la putere au fost înlocuite de noi formațiuni, în acord cu evoluțiile societății și adaptate noile mijloace de comunicare. În alte situații asemănătoare sistemul politic european a demonstrat reziliență, revenindu-și după experiențe traumatizate. Și o va face în continuare atâta vreme cât libertatea va fi mai atractivă decât autoritarismul.
