După învestirea în parlament, N. Dan a avut nevoie de 4 luni și 10 zile ca să populeze administrația prezidențială. În urmă cu trei zile, el a numit 16 consilieri – 7 prezidențiali (care au rang de ministru), alți 7 consilieri de stat (asimilați cu secretarii de stat) și alți doi onorifici. Președintele a reînnoit contractele altor cinci consilieri – trei prezidențiali și doi de stat. În total, sunt 21. E cea mai largă echipă din istoria instituției.
Ar fi multe de spus, dar mă rezum la patru observații.
Prima a fost deja făcută: marea majoritate a celor numiți sunt „transferați” de la primăria Capitalei. Într-un sens, e absolut normal. Peste tot în lume, un om politic care trece de la o demnitate publică la alta ia cu el măcar o parte din oamenii săi de încredere. Totul e ca N. Dan să realizeze că o președinție nu-i o primărie oleacă mai mare. Traian Băsescu a priceput-o. Klaus Iohannis – nu. Și ei aterizaseră la Cotroceni după ce fuseseră edili-șefi. Primul a rezistat parlamentarizării regimului, în vreme ce al doilea a capitulat. Și ne-a băgat în mlaștina de azi.
A doua remarcă privește notorietatea consilierilor. Dintre cei 21, unul singur e cu adevărat cunoscut la scară națională: e vorba despre fostul premier L. Orban. Alți trei – diplomatul M. Lazurcă, universitarul V. Naumescu și politicianul E. Tomac – sunt știuți în cercuri intelectuale ori în rândul alegătorilor lui Băsescu. Restul sunt cvasi-necunoscuți. Ei au, desigur, bastonul de general în raniță. Numai că, îndeobște, președinții desemnează în asemenea poziții personalități a căror largă experiență sau măcar notorietate îi ajută să mențină relații cu medii importante din societate sau chiar să le reprezinte în mod credibil, nu unele care vor construi asemenea punți dintr-un fotoliu de la Cotroceni. E, însă, posibil, ca mefiența care pare să-l caracterizeze pe N. Dan să explice alegerea unor cvasi-necunoscuți care vor executa în tăcere ce le va cere șeful și vor rămâne la fel de șterși ca până în prezent.
În al treilea rând, aș observa că, deși foarte numeroasă, echipei îi lipsesc piese de bază. E vorba, în primul rând, despre un consilier pentru securitate și apărare. Cei doi consilieri de stat „moșteniți” se ocupă de chestiuni de siguranță națională: unul e militar și altul agronom convertit la gestiunea de informații, în medii cazone. Președinții democrați ai României au avut mereu în poziția de consilier pentru securitate un civil cu rang de ministru.
Din schema de personal de la Cotroceni lipsește și un purtător de cuvânt. E de dorit ca N. Dan să nu repete greșeala predecesorului său, care a crezut că România poate fi singura țară din lume în care șeful statului nu are nevoie de un asemenea ajutor.
Apoi, domenii în care președinții României s-au implicat serios, folosind expertiza unor consilieri – precum educația, cultura, protecția minorităților, cultele, sănătatea – lipsesc și ele din statul de funcții de la Cotroceni. Sunt, în schimb, sfătuitori cărora li s-a alocat același domeniu: de pildă, de relațiile cu românii de pretutindeni se ocupă atât consilierul onorific Tomac, cu experiență în materie, cât și o consilieră de stat, care până acum avea în grijă la primăria Bucureștiului „relația cu agenții economici”.
Sunt suprapuneri și între consilierul prezidențial Burnete, care are portofoliul „politici economice și sociale”, consilierul onorific Popovici – care ar urma să gestioneze „economia” și o consilieră de stat Dinu, în dreptul căreia scrie „guvernanță corporativă și turism”. Expresia din urmă l-a făcut pe un diplomat acreditat la București să mă întrebe cine și-a bătut joc de președinte propunându-i un sfătuitor pentru turism, după ce Iohannis a fost ridiculizat întrucât transformase vizitele externe în vacanțe. N-am știut ce să-i spun…
Mai e o suprapunere greu de justificat: doi dintre consilierii prezidențiali se ocupă de „afaceri constituționale” și, respectiv, de „probleme juridice”. La ce bun?
Ultima observație pe care vreau să o fac pleacă de la o constatare simplă. Între consilierii numiți de Nicușor Dan nu e vreunul care să aibă în acest moment o afiliere la vreunul din partidele coaliției. Sunt doi sau trei foști useriști, dar niciunul care să fie azi membru al partidului condus de D. Fritz. Sunt foști peneliști precum Orban sau Naumescu, dar niciun cotizant de azi al PNL. De la PSD sau de la UDMR – nici atât.
Forțele politice din care provin unii dintre consilieri sunt minuscule: cel desemnat să se ocupe de politica internă conduce Forța Dreptei, consilierul onorific Tomac e șeful PMP, iar un alt consilier a candidat pentru formațiunea creată de M. Geoană. Toate aceste partide neparlamentare au obținut împreună sub 5 procente.
Numind persoane care nu au nimic de-a face cu partidele care alcătuiesc guvernul, președintele poate susține, în mod credibil, că-și păstrează independența cu care s-a mândrit în campanie. Pe de altă parte, tentația de a folosi fotoliile de la Cotroceni pentru a contura un partid prezidențial e mare. Consilierul Naumescu vorbește, de altfel, de ani de zile despre nevoia creării unei formațiuni de centru.
Până să aflăm dacă resursele umane recrutate de N. Dan vor coagula sau nu un partid pentru el, putem să ne întrebăm dacă ele vor putea contura o redistribuire a puterii, construind una distinctă de cele pe care le încarnează astăzi majoritatea parlamentară, opoziția suveranistă și, respectiv, Curtea Constituțională.
Sau președinția va fi o instituție care va fi tot mai neînsemnată, continuând linia pe care s-a înscris, în ultimul deceniu, K. Iohannis?
