Deși nu subscriu tendinței unora de a-i adresa scrisori și mesaje președintelui SUA și nici nu sunt un „lider al poporului” ca alții, după ce am asistat la performanța unică în istoria diplomației de a se certa ca la piața Obor cu un lider al altei țări, aș face un pariu cu președintele american dacă aș da peste el la lift, dar nu înainte de a pune puțin lucrurile în context.
Auzisem diverse teorii privind tacticile lui geniale, prin care l-ar fi atras pe Putin la masa negocierilor cu binișorul pentru a încheia o pace în termeni aparent onorabili pentru acesta (mai ales în ochii publicului rus), dar în realitate pozitivi pentru SUA și Ucraina, apoi putându-se ocupa de adevăratul rival, China. Am ajuns, prin experiența profesională, să mă pricep îndeajuns de mult la oamenii din mediul lui Trump ca să îmi dau seama de la început că tactica (că de strategie nu poate fi vorba) lui suferă de același simplism pe care își construiește discursul populist. Realitatea însă refuză cu încăpățânare să se simplifice îndeajuns ca să intre în schemele lui discursive și mentale.
Aud des și argumentul că în Europa nu înțelegem că a avut loc o schimbare ideologică în SUA (de la liberalism la tehno-fascism?), că extrapolează acest război cultural/ideologic intern în paradigma geopolitică. E adevărat, după decenii de idealpolitik de inspirație americană, o ordine mondială construită pe valori comune, abuzate uneori ce-i drept, dar care construiau fundația a ceea ce numeam „lumea liberă”, revenirea bruscă a SUA la realpolitik-ul cel mai kissingerian cu putință poate provoca anxietate și necesită un timp de adaptare. Deși nu sunt sigur că numele Bismarck i-ar spune ceva lui Trump, în Europa înțelegem realpolitik mai bine decât oricine și ne-am putea obișnui repede, pentru că realpolitikul este, până la urmă, previzibil. Doar că, așa cum ar confirma și Kissinger dacă ar fi în viață (mult n-a lipsit), el nu practica realpolitik, pentru că asta presupune o cunoaștere profundă a intereselor, slăbiciunilor și punctelor forte ale fiecărui jucător, o anumită capacitate de a-i anticipa acțiunile și reacțiile și de a le lua în calcul în orice inițiativă diplomatică. Acumularea și proiecția puterii e bazată pe înțelegerea faptului că ceilalți urmăresc aceleași obiective (legate de putere) și din asta rezultă un anumit echilibru. Trump, în schimb, lipsit fiind de cea mai elementară urmă de empatie, nu pare să aibă capacitatea de a înțelege perspectiva altora, fie și doar ca să îi bată la acest joc. Ideologic, pare doar că aplică la nivel național și internațional ideea lui Peter Thiel (ideologul de serviciu, înțeleg), care în „Zero to One” scrie că companiile sunt mai eficiente decât guvernele democratice pentru că sunt conduse în regim dictatorial (argument care ar fi înțeles și la Beijing). Trump pare să aibă fantezia de a deveni un CEO-dictator al ordinii internaționale, forțând înțelegeri, administrând fâșia Gaza, luând Groenlanda Danemarcei, făcând din Canada al 51-lea stat, impunându-se asupra Chinei, taxându-și până și cei mai apropiați prieteni, fiind doar Donald pentru Vladimir, Kim, Mohammed sau Xi, umilind în direct lideri care își apără țara de invadatori genocidari. Managementul corporațiilor este plin de personaje sociopate, lipsite de empatie, cu egouri supradimensionate și convingerea propriei infailibilități. Niciunul nu a ajuns până acum în fruntea unei puteri mondiale.
Am auzit și faptul că ar fi un expert în așa-zisa „tactică a nebunului”, ținându-i pe toți în defensivă și anxietate cu comportamente aparent iraționale. Adevărul e că Trump nu are o tactică, el joacă „Nu te supăra, frate!” cu specialiști în șah, poker sau go. Mai dăm un zar să vedem ce dispoziție are astăzi, pe cine mai jignește ca să se prefacă a doua zi că nu își aduce aminte, cu ce dictatori se mai complimentează. Zelenski a greșit când a crezut că stă de vorbă cu niște oameni serioși, nu cu două egouri la costum, cu argumente și manifestări emoționale adolescentine. Sunt aproape convins că, la orice negociere, Zelenski ar fi fost mai respectat de Putin decât a fost ieri de Trump și Vance.
În ciuda discursului agresiv, e Trump cel care nu are cărțile ca să se comporte dur. SUA nu este o companie, iar ordinea internațională e mult mai complexă decât își imaginează și probabil are (avem) capacitatea de a înțelege. Nu suntem nici în zona bipolară a Războiului Rece din anii ’80, nici în cea unipolară a „sfârșitului istoriei” din anii ’90, nici în cea huntingtoniană a „ciocnirii civilizațiilor” din anii 2000. Nu mai avem un lider mondial (sau doi), ci un sistem complex de interdependențe comerciale și politice, de influențe culturale, de dinamici globalizatoare și glocalizatoare, de curse tehnologice iraționale spre destinații necunoscute.
Înțelege Trump paradigma geopolitică auto-victimizatoare a Chinei, obiectivele sale geostrategice (incluzând accesul la zona arctică) și metodele foarte subtile prin care încearcă să le atingă: o combinație de bunăvoință cumpărată prin dependență comercială și investiții în infrastructură și răbdare până când lumea e ocupată cu o chestiune mai arzătoare (vezi Hong Kong și COVID)? Înțelege că atât acțiunile externe ale regimului chinez, cât și cele ale celui rus se explică mai ales prin obsesia de a se legitima în ochii propriului popor, alimentată de paranoia de a nu pierde puterea?
Înțelege slăbiciunea Rusiei după trei ani de război, în care a suferit pierderi umane imense, nereușind să îngenuncheze o țară mult mai mică, precum și fragilitatea rezultată pentru regimul lui Putin? Înțelege că Europa, Marea Britanie și Canada, pe care le agresează verbal (deocamdată) cu atâta înverșunare, sunt singurii prieteni sinceri și aliați naturali pe care îi pot avea americanii, pentru că nu îi percepeau ca rivali, pentru că (așa credeau ei, nu și domnul Vance) împărtășesc aceleași valori și că îi vor lăsa în cele din urmă singuri să își dispute supremații imaginare sau reale cu autocrați care nu le datorează nimic?
Înțelege că e normal să forțeze europenii să își asume mai multe responsabilități pentru apărare, dar că asta le va crește și independența geopolitică și va avea un efect probabil unificator, contrar obiectivelor sale divizatoare? Înțelege că resursele și balanțele comerciale nu sunt tot ceea ce contează în relațiile internaționale, chiar și în cel mai ortodox realpolitik? Înțelege că țări ca India, Mexic, Brazilia, Japonia, Africa de Sud, Turcia, Indonezia, Arabia Saudită etc. au interese proprii care nu se mai aliniază – și din cauza lui – celor americane și, prin urmare, pot fi ușor atrase în alte alianțe militare sau economice?
Înțelege că ce spune pe social media un tehno-băiat cu drujbă care salută nazist nu poate reprezenta o politică de stat, deși începe să fie percepută ca atare? Înțelege că înfrângerea Ucrainei ar afecta decisiv interesele geopolitice ale SUA pe termen scurt, mediu și lung și că sacrificarea Ucrainei în fața blufului lui Putin ar reprezenta o lovitură decisivă la adresa leadershipului mondial american? Înțelege că, mai mult decât oricând, SUA are nevoie de aliații tradiționali, fără de care nu va mai avea cărți de jucat (metafora atât de dragă lui Trump) în fața rivalilor geopolitici?
Înțelege că eventuala încercare de a atrage Rusia pentru a o îndepărta de China este inutilă în orice scenariu, ținând cont fie de dependența economică a rușilor, fie de intențiile oricum „necurate” ale chinezilor, care, așa cum am mai scris, ar face probabil o mutare pentru a-și recupera teritoriile de la ruși cu prima ocazie, aruncând actuala alianță de conjunctură la coșul de gunoi al istoriei cu sau fără strategia asta „genială”?
Dacă înțelege fie și o parte din aceste lucruri, mă declar în eroarea cea mai totală și îmi cer cele mai umile scuze. Deși cred că înțelepciunea colectivă, cu toate că se adaptează mai încet, e mai de încredere decât cea a unui singur om (e chiar principiul democrației!), aș pune pariu cu Trump că nu îl va prinde finalul mandatului și va fi „concediat” de reprezentanții poporului american. Dacă câștig, câștigăm toți.
