Vizitele oficiale ale lui Putin în China, mai dese decât cele ale lui Iohannis în țări exotice de importantă strategică pentru bronzul prezidențial, provoacă reacții extreme: De la „ăștia și-au dat mâna”, „polul răului”, „al Treilea Război Mondial” la „Putin iar a venit pentru evaluarea anuală de angajat” cu „pălăria în mâna”, „umilință rusească” și meme. Realitatea, ca de obicei, e alergică la extreme și e și mai complicată decât am vrea, și uneori putea, să credem.
În primul rând, alarmiștii ar trebui să înțeleagă un adevăr simplu: China NU are prieteni. Prietenii sunt prin definiție percepuți ca fiind la aproximativ același nivel. China, mai ales în perioadele sale de soliditate economică și politică, nu se consideră la același nivel cu nimeni, ci se vede ca civilizatoare a celor din jur (spre deosebire de ruși, chinezii spun mereu că vin să dea, nu să ia. Gândiți-vă la argumentele aduse privind ocuparea Tibetului: scoaterea zonei din feudalism și asuprire a claselor de jos de către aristocrația religioasă, construire de infrastructură, alfabetizare…).
Și, dacă ești considerat că făcând parte din „lumea chineză”, ești obligat să accepți „cadourile” mai devreme sau mai târziu. China, așa cum am scris anterior, se vede ca o victimă a istoriei recente, iar Rusia este unul dintre agresorii principali. Tratatul de la Beijing din 1860 încă structurează paradigmă geopolitică a Chinei.
Rusia, paradoxal, nu a fost parte beligerantă în Al Doilea Război al Opiului, contribuind la tratat doar ca intermediar și negociator. În buna tradiție rusească, ca să nu plece acasă cu mâna goală, rușii au luat dinastiei Qing ca „taxă de negociere” un teritoriu imens, stabilind granița pe râurile Amur și Ussuri, cu acces la portul-cheie Vladivostok și incluzând insula Sahalin. În 1911 s-a desprins de sub dinastia Qing și regiunea Tuva, care în 1944 a fost anexată de URSS. În total, conform unor manuale de istorie care circulă inclusiv astăzi, China calculează „datoriile” teritoriale rusești la peste un milion și jumătate de km pătrați. Adică peste șase Românii.
Mao Zedong promisese să le prezinte rușilor „nota de plată” (și nu vorbim de pustietăți, ci de regiuni bogate în combustibili fosili, resurse minerale, terenuri agricole, lemn). În 1969 a existat inclusiv un scurt conflict la granița sovieto-chineză (cu sute de morți și răniți, în special de partea chineză), care a dus la apropierea ulterioară a Chinei de Statele Unite, având ca apogeu vizita lui Nixon la Beijing în 1972. Rusia este, de altfel, singura mare putere care a păstrat până astăzi ce a luat de la China prin „tratatele inegale”.
După declarațiile recente ale lui Putin privind argumentele istorice pentru care Ucraina ar face parte din Rusia, reacția populară în China a fost vehementă, cu internauți și bloggeri naționaliști acuzând liderul de la Kremlin de ipocrizie și invitându-l să returneze Chinei teritoriile „ocupate”.
Între timp, partidul vorbește printre rânduri. În 2023, la un an după invazia rusă a Ucrainei, China a publicat hărți în care anumite teritorii rusești din Estul Îndepărtat (inclusiv Vladivostok) au primit nume chinezești. Cine consideră asta ca o simplă întâmplare sau glumă geografică nu înțelege cum se gândește la Beijing. Acolo totul este calculat în detaliu, și totul înseamnă ceva, inclusiv declarația de după ultima vizită a lui Putin conform căreia „China respectă suveranitatea teritorială a fiecărei țări” (mai ales că se așteaptă că și alții să le respecte lor suveranitatea pe care o reclamă asupra Taiwanului), sau faptul că, în timp ce Putin se laudă că el și XJ sunt „apropiați ca frații”, liderul chinez a spus despre el că e „un bun prieten și un bun vecin”. Nu e chiar același lucru, nu-i așa? Vizita nu a adus nici un acord semnificativ privind proiecte noi, nici măcar pentru mult-dorita de ruși conducta de gaze Power of Siberia 2 (proiect nici măcar menționat în rapoartele chinezești oficiale ale întâlnirii), asta în timp ce majoritatea băncilor chinezești nu mai acceptă tranzacții cu instituții sancționate din Rusia.
Între timp, în Estul Îndepărtat rusesc, fermierii chinezi concesionează imense terenuri agricole, iar firmele de stat chinezești câștigă majoritatea contractelor de exploatare (cu consecințe uneori dezastruoase pentru mediu), provocând îngrijorare printre populația locală care, de frica „pericolului galben”, votează tradițional cu ultranaționaliștii ruși ai lui Jirinovski. Aceasta este bineînțeles o extremă, dar reprezintă cumva starea de spirit în Rusia în privința Chinei. În anii 1970, Mongolia a cerut oficial de câteva ori să între în Uniunea Sovietică. Total necaracteristic spiritului rus, cererile au fost refuzate, din simplul motiv că rușii, neavând încredere în chinezi, aveau nevoie de un stat-tampon. Nu multe s-au schimbat de atunci în ceea ce privește nivelul de încredere.
Analiști politici occidentali mai naivi, precum Ștefan Hedlund, cred că e în interesul Chinei să mențină statul rus cel puțin pe linia de plutire, ca să poată aplica partenerului său strategia comercială de extragere de resurse ieftine din zona siberiană, uitând că cel mai simplu și ieftin e să extragi resursele când acestea sunt în curtea ta.
În opinia mea, China nu își dorește ca Putin să câștige războiul din Ucraina, deoarece asta ar întări poziția unui „adversar natural” (singurul rival real la dominația jumătății de nord a Asiei). China nu își dorește deocamdată nici ca Rusia să piardă acest război, deoarece poate folosi, cel puțin o perioadă, această atent construită dependență comercială a Rusiei în războiul său economic cu Occidentul și dependența politică în atingerea celorlalte obiective teritoriale ale sale. De aici și atitudinea ambivalentă a Chinei, un exercițiu de echilibristică de un rafinament rar în circul geopolitic al zilelor noastre, de care, în acest moment, din păcate, doar ea pare capabilă (da, e o critică directă la adresa diplomației SUA și UE).
Prin invazia Ucrainei, Putin a expus Rusia riscului de implozie și/sau de a deveni ea însăși „pradă” revizionismului chinez. Să recunoaștem că toți simțim un strop de satisfacție când citim poveștile alea în care cel care îi terorizează pe cei slabi devine el însuși victima unui agresor mai puternic. Dar pe urmă ce facem cu ăla mai puternic? Până în 2049, data aniversării a 100 de ani a Republicii Populare Chineze, obiectivul indispensabil e reîntregirea și, pentru Xi și pentru partid, concepte precum dreptul la autodeterminare sau opțiunea democratică a unei populații de a nu vrea să fie parte din China sunt mofturi liberale fără greutate real-politică. De altfel, singura variantă prin care Rusia ar putea păstra zona respectivă după 2049 ar fi menținerea tabuului de după al Doilea Război Mondial privind schimbarea frontierelor. Pe care ghici cine l-a încălcat cel mai recent si mai lipsită de scrupule?! Exact! Imperiul Putinist.
Există și o parte bună a lipsei de prieteni a Chinei. Ea nu are nici dușmani (deja sună a manea geopolitică). Pragmatismul necruțător al Chinei poate fi și un factor decisiv în menținerea stabilității ordinii internaționale, dacă îl ascultăm pe Kissinger. În absența unui anumit context (precum cel actual) Rusia și China nu vor forma niciodată un pol geopolitic, pentru că, spre deosebire de SUA și UE, alianța lor NU se bazează pe valori comune (America e o extensie ultramilitarizată a civilizației europene… în schimb, simpla absența a valorilor liberale nu e o valoare în sine), NU se bazează pe obiective geopolitice compatibile (China vrea ce are acum Rusia: teritorii, resurse, deschidere la zona arctică, etc.) și NU se bazează pe o paradigmă istorică comună (China se consideră o victimă a Rusiei).
Într-adevăr, contextul unei alianțe de moment există și nu trebuie ignorat, deoarece pune o serie de probleme serioase Occidentului, dar oricât ar toci Putin covoarele roșii la Beijing, oricâte strângeri de mână și ceaiuri fără cravată ar apărea în fotografiile oficiale, acestea sunt toate făcute din față, pentru că la spate se țin cuțitele.
Sursa foto: AFP
