Pentru a afla care sunt cele mai acute amenințări la adresa democrației, trebuie să ne uitam la Statele Unite.
În ultimii ani, s-a manifestat o profundă îngrijorare privind starea globală a democrației, în contextul creșterii unor puteri autoritare, precum Rusia și China, și regresului unor democrații atât cele mai tinere, cât și cele cu tradiție. Mare parte din această angoasă este de înțeles și justificată, dar în ultimă instanță cred că subiectul e întrucâtva exagerat.
Atât Rusia, cât și China sunt mult mai puțin impunătoare decât păreau acum câțiva ani. Rusia bate în retragere în Ucraina și China trece printr-o încetinire majoră a creșterii economice. Aceste involuții se explică prin deciziile politice proaste ce țin intrinsec de guvernele autoritare.
A existat un îngrijorare pompieristică exagerată privind resurecția „neofascismului” în Europa. Este adevărat că partidele de extremă-dreapta au câștigat teren în Germania, Italia și Spania, dar în alte țări, precum Cehia și Finlanda, ele au intrat pe pantă descendentă. Mai mult, așa cum a remarcat Sheri Barman, partidele ajunse la putere și-au moderat substanțial discursul și acum ele seamănă cu partidele tradiționale conservatoare mai degrabă decât cu cele radical populiste.
Eșecul Sudului global de a sprijini lupta Ucrainei împotriva Rusiei este descurajant, dar nu atât de surprinzător. Brazilia, India și Africa de Sud au propriile motive pentru această reticență, însă ele rămân democrații și, în pofida tuturor problemelor cu care se confruntă, nu sunt tentate de modele politice alternative.
America Latină a cunoscut mai multe guverne de stânga în ultimii ani, însă planurile mai radicale ale noilor lideri din Chile, Columbia și Peru au fost înfrânate de lipsa sprijinului popular. Ceea ce remarcăm în multe țări este o deteriorare a calității guvernării, nu neapărat o schimbare calitativă înspre o nouă ordine politică alternativă.
Mai sunt lucruri de spus despre alte părți ale lumii, dar doresc să subliniez evoluțiile din Statele Unite, deoarece cred că aici se regăsesc cele mai acute amenințări la adresa democrației.
Avem două paliere ale amenințărilor actuale. Cea mai evidentă constă în faptul că cel mai probabil candidat al Partidului Republican pentru alegerile prezidențiale de anul viitor este un individ care a încercat să fure alegerile din 2020. Acest lucru nu i-a scăzut simpatia în rândurile electorilor de bază; dimpotrivă, imaginea sa a avut de câștigat, părând astfel un fel de victimă marginală. Și mai alarmant este faptul că mulți alegători, mai puțin implicați politic, continuă să perceapă alegerile de la anul ca o competiție prezidențială obișnuită, în care vor avea de ales între doi candidați pe baza preferințelor de politici și evaluării caracterului lor.
Americanii nu vor fi puși însă în fața acestei alegeri. Dacă îl vor realege pe Donald Trump, ei vor susține un individ care a făcut tot ce i-a stat în putință să submineze cele mai democratice instituții ale sistemului nostru. Votând astfel nu vor invalida o politică anume, ci instituția de care depinde regimul republicii. Unii votanți au adoptat atitudinea „nici cu unii, nici cu ceilați” și vor opta pentru candidați de la alte partide, precum cei de la No Labels (1), o poziție care denotă obtuzitate față de gravitatea alegerii pe care o avem în față. Desigur, sunt multe critici ce pot fi aduse conducerii președintelui Biden și a contextului personal, însă nici una dintre acestea nu poate fi comparată cu consecințele alegerii unui lider ale cărui porniri autoritare sunt la lumina zilei.
În acest moment, Donald Trump este acuzat de mai multe infracțiuni și îl așteaptă altele noi, la nivel federal și în statul Georgia. Vom avea în fața ochilor spectacolul unui candidat la președinție care va fi și în boxa acuzaților în timpul alegerilor, iar detalii picante ale comportamentului său reprobabil vor apărea la știrile în prim time. Deși popularitatea lui s-a conservat până acum, de data asta e posibil să i se înfunde.
Un al doilea palier al amenințării rămâne în picioare și dacă alt candidat republican va fi ales anul viitor, indiferent cine va fi acela. O analiză extrem de importantă din New York Times a arătat planurile partidului de a centraliza puterea în mâinile președintelui. Asta ar însemna sfârșitul separării formale între președinte și departamentul Justiției și procurorul general, ultimul devenind un instrument la dispoziția viitorului președinte. Aici avem o promisiune explicită a lui Donald Trump, ca răzbunare împotriva presupușilor săi inamici politici. În teoria executivului unificat, președintele ar câștiga controlul unic și asupra comisiilor de tipul Federal Communication Commission (FCC) sau Securities and Exchange Commision (SEC).
Această schimbare ar fi periculoasă, însă nu ar face ca președintele să fie mai puternic decât un premier britanic. O amenințare mai perfidă este promisiunea conservatorilor de a pune capăt siguranței slujbelor pentru toți angajații de la nivel federal, deschizându-se astfel calea ca viitorul președinte să concedieze funcționarii publici după bunul său plac. Scopul acestui pas ar fi să slăbească și să evacueze așa-numitul „stat profund”, apoi să înlocuiască funcționarii actuali cu oameni fideli – indivizi loiali nu numai Partidului Republican, ci persoanei președintelui.
Acest plan a fost anunțat spre finalul administrației Trump printr-un ordin executiv ce stipula crearea ”Programului F”. Dispozițiile erau că toți angajații la nivel federal vor deveni angajați „la cerere” și ar putea fi concediați fără nicio justificare. Acest ordin a fost anulat încă din primele zile ale administrației Biden, însă el rămâne în centrul planurilor republicane de a „reforma” guvernarea.
Atacurile la adresa „statului administrativ” sunt cunoscute în cercurile conservatoare cel puțin din anii 1930. Ideea că birocrația a scăpat de sub control și că trebuie readusă în matca ei de către Congres poate fi admisă în anumite circumstanțe. Stânga are propria versiune a acestei critici, spunând că nu agențiile interne cu rol de reglementare trebuie controlate, ci birocrația națională cu atribuții de securitate. Această poveste a fost umflată de Hollywood și cultura populară, alimentată de tot felul de conspirații ascunse în nucleul guvernului american.
Așa cum am mai scris în seriile despre „Statul profund”, aria de acțiune a statului administrativ este mult exacerbată: problema nu ține de birocrație, ci de faptul că Congresul nu își exercită puterile pentru a controla birocrația. Problema politică este că nimeni nu pare dornic să ofere o contra-narațiune împotriva retoricii antistatale pe care o vedem în jurul nostru.
Vreau să fiu foarte clar aici. Nicio democrație liberală modernă nu poate supraviețui și funcționa optim fără un stat administrativ puternic, profesionist și nonpartizan. Aici avem chiar fundamentul guvernării moderne. Este o iluzie să ne gândim că poporul american se poate guverna singur, fără a delega autorități semnificative unor agenții cu expertiză. Suntem încă prizonierii unei perspective date de istoria întrunirilor consiliilor locale din Noua Anglie, în care cetățenii participau direct la procesul de autoguvernare. Acest lucru se poate întâmpla la nivel local, dar este imposibil să guvernezi astfel o națiune modernă cu mai mult de 330 de milioane de locuitori. Cetățenii ar trebui să fie extrem de atenți la protejarea drepturilor individuale împotriva acțiunilor statului, iar acolo unde avem mecanisme clare pentru acest problemă nu e rezonabil să demolezi toată birocrația.
Republicanii plănuiesc să dea timpul înapoi în guvernarea americană, aducând practici de dinaintea adoptării Pendleton Act (1883), care a creat, pentru prima dată, condițiile legate de merit la angajarea și promovarea funcționarilor publici. În intervalul dintre alegerea în 1828 a primului nostru președinte populist, Andrew Jackson, și Pendleton Act, guvernarea americană era caracterizată de un sistem al patronajului și favoritismelor, în care aproape toți angajații la nivel federal erau răsplătiți cu o slujbă de către un politician ales. Această epocă era marcată de o corupție adâncă și de incompetență guvernamentală, iar pozițiile publice se roteau la fiecare alegere a partidului nou care câștigase alegerile. Răul era limitat doar de faptul că sistemul federal nu era prea dezvoltat la acea vreme: nu reglementa titlurile de stat, nu certifica produsele farmaceutice, nu controla traficul aerian, nu oferea prognoze pentru vreme, nu lansa sateliți, nu se ocupa de plățile legate de asigurările sociale și de sănătate, nu reglementa activitatea băncilor și nu controla masa monetară. Guvernarea americană are multe probleme, însă ele nu pot fi rezolvate prin soluționarea directă de „către popor”.
Democrația americană se află, în prezent, într-un pericol mult mai profund decât alte democrații consolidate. Ce se întâmplă aici are un impact imens asupra democrației globale, date fiind puterea și mărimea Americii, și modelului pe care îl oferă lumii întregi. Americanii trebuie să înțeleagă că anul viitor au de ales nu între două alternative de politici și personalități, ci între conservarea instituțiilor democratice și un salt în haosul instituțional. E ironic cumva, dat fiind că Statele Unite au ieșit din pandemia de Covid cu o creștere economică nemaivăzută de ani de zile. Și totuși mulți cetățeni cred că lucrurile nu au stat niciodată mai rău.
(1) Mișcare politică lansată în 2010, prezentată ca platformă a moderației, cu scopul declarat de a pune punct politicii bipartizane din SUA.
Nota redacției: Acest text a fost publicat pe websiteul platformei American Purpose și este tradus cu acordul editorului. Articolul original poate fi citit aici.
