Profesorul Corneliu Bjola de la Universitatea Oxford începe un serial despre cauzele si soluțiile structurale la creșterea extremismului politic și social în România
Cu înțelepciunea și perspicacitatea sa proverbiale, Winston Churchill sublinia într-unul dintre discursurile sale de la sfârșitul războiului că „cu cât poți privi în urmă mai mult, cu atât poți privi înainte mai departe”. Churchill exprima un adevăr, dar nu unul simplist, în care istoria furnizează lecții gratuite pentru a ne ghida în prezent. Cu mai multă subtilitate, Churchill ne îndemna să reflectam la complexitatea istoriei, sugerând că aceasta proiectează umbre lungi, cu consecințe de lungă durată, iar traumele netratate din trecut au tendința să reapară în forme mai toxice și distructive. Cu alte cuvinte, stă în puterea noastră să privim cu încredere spre viitor, însă acest lucru presupune că trebuie să asimilăm traumele istorice și să conștientizăm că efectele lor nu se estompează complet atât timp cât neglijăm sursele ideologice ce le hrănesc.
Aceasta este, în esență, provocarea centrală cu care se confruntă scena politică românească în prezent. Resurgența neo-legionarismului ca o ideologie politică cu perspective reale de acces la guvernare amenință să ne devieze de la calea noastră către integrarea în civilizația europeană și să ne trimită din nou în periferia istoriei, în întunericul geopolitic al autoritarismului, subdezvoltării și subjugării țării de către „forțele răului” din politica internațională. Dacă anul 1989 a însemnat pentru România eliberarea și reintegrarea în familia europeană, anul 2024 ar putea marca, dacă nu suntem atenți, momentul în care țara noastră riscă să se distanțeze de Occident și de valorile sale fundamentale. Acest viraj implică riscuri semnificative pentru țara noastră, inclusiv pentru integritatea sa teritorială. Este o provocare pe care trebuie să o abordăm cu inteligență și hotărâre, întorcându-ne către trecut pentru a înțelege și a evita umbrele ce ne amenință din nou.
Desigur, ar fi prea simplu să echivalăm evoluția mișcării legionare din anii ’30 cu ascensiunea mișcării populist-extremiste contemporane. Cu toate acestea, trăsăturile de bază prezintă similitudini notabile: un fanatism religios cu puternice accente teocratice, o fascinație malignă pentru supranatural, un cult al morții perceput prin prisma „eroilor și martirilor naționali” (majoritatea celor adulați fiind notorii criminali de război), o ură profund înrădăcinată, cu manifestări tot mai agresive îndreptate împotriva valorilor civilizației occidentale, precum și o dorință totalitară, slab mascată, de control politic. Toate acestea sunt îmbălsămate într-o structură organizatorică caracterizată de mediocritate putrefiantă, naționalism rânced, agresivitate patibulară și delir conspiraționist. Ce este cu adevărat remarcabil în contextul actual este noutatea ideologică, în sensul unei alinieri politice cu regimul fascist de la Kremlin. Această realiniere nu este determinată și catalizată doar de suprapunerea de obiective strategice, cum ar fi subminarea Uniunii Europene ca proiect geopolitic, ci se extinde din ce în ce mai profund la nivelul valorilor culturale și orizontului ideologic.
La fel ca în anii ’30, ascensiunea extremismului neolegionar în viața politică actuală are cauze contextuale și de fond. La nivel contextual, se remarcă creșterea dezamăgirii cetățenilor față de o clasă politică mediocră, lipsită de un simț al responsabilității și de o viziune de viitor, preocupată aproape exclusiv de parvenire financiară și adoptând un model cvasi-feudal de clientelism politic. La aceasta se adaugă decăderea în ultimii ani a sistemului judiciar, care reprezintă în mod normal coloana vertebrală a oricărui stat democratic. Acest sistem judiciar a fost transformat într-o formă lipsită de substanță, cu mulți magistrați obsedați de statut și avantaje de castă, indiferenți față de „degradarea morală” pe care, așa cum Cicero a afirmat cândva, actul de justiție ratat (prin prescripții, derogări și abuzuri) o poate aduce în societate. „Există o singură justiție esențială care consolidează societatea”, spunea Cicero, „iar oricine neglijează această lege, fie scrisă, fie nescrisă, este inevitabil nedrept și rău”.
Trebuie subliniat, totuși, că aceste cauze contextuale reprezintă doar oportunitatea pentru curentul neolegionar de a câștiga capital politic. La fel ca în anii ’30, motivația de fond o reprezintă însă respingerea proiectului României Europene, de națiune integrată pe deplin în civilizația europeană, democratică, prosperă și cu o viziune ambițioasă despre rolul său în sistemul geopolitic occidental din care face parte în mod organic (să nu uităm, statul român modern creat în 1859 și 1918 a fost rezultatul politicii europene, iar integrarea euroatlantică din 2004 – NATO și 2007 – UE a avut menirea de a-l proteja pentru a preîntâmpina catastrofe similare celei din iunie-august 1940). Această respingere a proiectului României Europene este exprimată vehement de către doctrinarii curentului neolegionar în numele unui autohtonism mistic, alimentat de clișee etnocentriste funebre și teze revizioniste de inspirație putinistă, o rețetă formidabilă de sinucidere națională.
Soluția pentru mulți este aceea de a adresa frontal cauzele contextuale, sperând că reformele susținute ale clasei politice și ale sistemului de justiție vor fi suficiente pentru a diminua sprijinul politic pentru reprezentanții curentului neolegionar și pentru a menține România pe traseul său european. Personal, această abordare mi se pare deficitară, deoarece pune accentul pe reforme de suprafață fără a aborda în mod fundamental dilemele de fond legate de confuzia doctrinară cu privire la identitatea europeană a României. Această confuzie facilitează reproducerea clasei politice în forma actuală și permite curentelor extremiste să profite de frustrările politice inerente cauzate de procesul electoral democratic și să le canalizeze în direcții distructive. Prin urmare, pentru a aduce o schimbare autentică în România, este necesară o redefinire mai profundă a conceptului de România Europeană.
În următoarele patru intervenții pe această platformă, voi apela la teoria cauzelor a lui Aristotel pentru a analiza ce este necesar (cauza materială), în ce configurație (cauza formală), prin ce agenți și forțe (cauza eficientă) și cu ce aspirații (cauza finală) va reuși România să își definitiveze identitatea sa europeană. Reflecțiile oferite nu se doresc discuții abstracte, izolate de realitățile politice, ci mai degrabă investigații concrete, însoțite de analiza unor cazuri-cheie (cum ar fi decizia de achitare a torționarilor în cazul inginerului Ursu, suveranismul și strategiile hibride ale Rusiei, dezamăgirea Iohannis, și caracterul periferic al politicii externe a României) menite să evidențieze costurile lipsei de asumare de către elitele românești a unui proiect ambițios de țară, de națiune europeană.
