fbpx

Ce înseamnă să fii azi liberal

Newsletter

Înscrie-te la Newsletter-ul nostru si te ținem la curent cu tot ce mai apare.

Vorbesc despre România, nu despre Guatemala, Cehia ori Laos. Și despre ziua de azi, nu despre cea de ieri. Dar poate că merită să amintim câteva date „istorice” despre liberalismul la români.

La pașopt, erai liberal dacă voiai „tipar liber, cuvântare liberă, adunări libere”, dacă erai naționalist și veneai mai degrabă din Muntenia decât din Moldova. La 1875, a fi liberal însemna să fii „roșu”, în vreme ce conservatorii erau „albi”. Iar „roșu” putea fi sinonim cu urban, de cele mai multe ori cu antisemit, sau cu francofil sau, în unele cazuri, chiar cu republican. Pas cu pas, definiția s-a simplificat: liberal a ajuns echivalent cu brătienist.

Imediat după Primul Război Mondial, liberalism a început să însemne protecționism și anti-țărănism. După ce s-a terminat și al Doilea, liberalii erau „istorici”, adică expirați, ca și țărăniștii. Termenul n-a dispărut în comunism. La 1965, ceaușismul era perceput ca liberalizare. Prin 1980, Maurer li se părea multora a fi fost liberal, iar Bobu avea un aer conservator. Ca-n orice lume totalitară, cuvintele își pierduseră sensul.

După Revoluția din 1989, liberalismul a fost asociat cu divizarea: unii erau peneliști, alții erau brătieniști, inclusiv în varianta Brătianu-Cartof, un grup zicea că e compus din tineri liberali, altul pretindea la liberalism întrucât era alcătuit din masoni. Cu puțin înainte de intrarea în UE, o tabără îi aduna pe „petroliberali”, iar cealaltă zicea că-i „de dreapta”. În 2012, a fi liberal însemna să fii parte din USL, iar doi ani mai târziu – să intri-n PPE, după două decenii de ALDE.

Ce este azi identitatea liberală românească? În afară, desigur, de toate cele de mai sus? A devenit liberalismul ceva mai închegat? Are el o substanță politică proprie? Cred că sunt cel puțin cinci crezuri care definesc în zilele noastre liberalul român.

E, mai întâi, pe filiera revoluționară – niciodată stinsă – a culturii politice de la noi, ideea că se poate lua totul de la capăt. Că se poate construi ceva nou. Că vechiul – de la instituții la atitudini, de la moravuri la obsesii – reprezintă gunoi nereciclabil. E de la sine înțeles că lista lucrurilor învechite nu întrunește un consens.

În al doilea rând, și asta e ceva cu adevărat nou, liberalii îmbrățișează ideea că, întrucât de-acum suntem, în fine, europeni, singura problemă pe care o mai avem ar fi reducerea decalajului față de ceilalți europeni recunoscuți. Altfel zis, Europa e o valoare adăugată, dar încă prost răspândită la nivel național și – mai cu seamă – individual.

Cel de-al treilea crez politic e că libertate fără egalitate nu se poate. Asta dă sens domniei legii sau statului de drept, cum i s-a zis la noi, traducând mai degrabă versiunea franceză – État de droit – decât originalul anglo-saxon – rule of law – al ideii că nu oamenii, ci legile trebuie să guverneze.

Caracteristică pentru liberalul din zilele noastre e, apoi, neîncrederea sa în stat. Credința că bugetarii ratează tot ce fac, că impozitele sunt irosite și că dincolo de orice ghișeu se află o persoană nătângă și coruptă. Exprimată cu accente libertariene sau, dimpotrivă, cu patos civic, îndoiala cu privire la stat lasă ordinea socială în seama spontaneității pieței sau a protestului în stradă.

În fine, a fi liberal înseamnă să fii pesimist: cu privire la climă, cu privire la democrație ori la educație, cu privire la supraviețuirea unei ordini internaționale bazate pe multilateralism. Optimismul de la debutul tranzițiilor postcomuniste s-a pierdut. Nu e prea clar de ce și nici când anume.

Toate aceste crezuri au marginalizat moderația și au dat liberalismului aerul unei ideologii de opoziție, nu al uneia de guvernare. 

Nu fi pufi

Dă un share

Lasă un comentariu

SCRIE ȘI TU


Poți contribui și tu la Comunitatea Liberală 1848 completând formularul de mai jos.

 

    This will close in 0 seconds

    -
    00:00
    00:00
    Update Required Flash plugin
    -
    00:00
    00:00